În curând tânăra poetă Andreea Denisa Vlădulescu, încă elevă la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu (clasa a XII-a) va lansa o nouă carte de poezii, intitulată „Cu planeta în cer”. Tipărită la Iași, în condiții grafice deosebite, cartea reconfirmă talentul literar al uneia dintre cele mai titrate eleve, cu zeci de premii și diplome obținute la concursuri și manifestări cultural-artistice.
În urmă cu doi ani, Andreea Denisa Vlădulescu debuta editorial cu volumul de versuri „Emoțiile unei bule de acid”, la editura Contrafort din Craiova. De atunci, aceasta a continuat să scrie, obținând numeroase premii, a devenit redactor-șef al revistei de literatură „Studium”, editată la Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu și s-a impus în domeniul fotografiei artistice, fiind autoare a mai multor proiecte fotografice, vernisând o serie de expoziții și coordonând un fotoclub în cadrul liceului unde este elevă în clasa a XII-a.
Cu acest nou volum de versuri intitulat „Cu planeta în cer”, ea reconfirmă talentul literar pe care de-a lungul ultimilor ani l-a cultivat, mărturie stând chiar succesele sale. Sunt într-o manieră voit stereotipă gândurile autoarei pierdute într-un infinit al existențialismului încă adolescentin, în care „cortina amintirilor” se așează „oblic pe coloanele trecutului”. Este loc în poezia Andreei Denisa Vlădulescu de „vise compacte” dar și de „lacrimi smerite”. Deși îi „plouă confuz pe tâmple”, recunoaște ea, dual, universul său dă naștere unor „fericiri fracționale”.
Tânăra poetă se expune cu sinceritate și curaj, iar versurile sale redau atât de bine personalitatea sa, încât citindu-le te simți dintr-odată un apropiat al autoarei, un prieten, un confident.
În creația poetică a Denisei se reflectă viziunea asupra lumii, în versuri tăiate chirurgical, atent șlefuite și inteligent construite, în care „masca adevărului” dincolo de cuvinte și „noianele de gânduri”, naște „fără egal sfârșitul” în „cuprinderi apocaliptice”. Totul se vinde și se poate cumpăra („Mi-aș vinde / sufletul unui / demiurg, să se joace cu el / – nestingherit, / fără a-i cere simbrie…”), ca mai apoi însăși poeta să poată recunoaște că timpul îi este „cel mai mare dușman” într-o confruntare a sorții.
Tânăra poetă își asumă „fără menajamente și compromisuri” o fire ce trădează în unele ipostaze contradicții și dezaprobări firești, am spune noi, pentru vârsta sa, ascunse în spatele unor „șabloane tocite, / cu mult mai uzate / decât simplul adevăr”. Este liniștea „la doar un pas / de venele-i flămânde”, când recunoaște dezarmant de sinceră „mi s-a răpit iluzia destinului” (Sinucidere lentă). În momentele de însingurare, autoarea se destăinuie ca pentru sine „de azi / îmi reciclez sentimentele”, „simt cum mi se rup oasele / în tăcere”), sau „mi-e trupul / parcă putrezit / în catacombe – / ca într-o oglindă / a lumii de apoi”.
Sunt versurile din volumul „Cu planeta în cer” un manifest al tinereții „dincolo de lume”, al unei poete cu vârsta încă fragedă, dar răscolitor de reflexivă: „Și am uitat / cum e / să te rupi / de realitate – / să fugi / cu planeta ta / în cer, să stai acolo, / să-i privești / de sus / pe toți.”
Andreea Denisa Vlădulescu abordează curajos, după modelul arghezian și poezia cu inflexiuni religioase, la limita dintre profan și sacru: „nu eu / sunt cea născută / din coasta / lui Adam” (Nu eu), sau „Atârnaţi de cupola / bisericii – / ne veghează sfinţii. / Acatistele lor / se pierd hieratic / în fumul / cădelniţei” (Acatiste). Cu „mâinile murdare / de cuvinte”, autoarea își rescrie destinul, ca într-un presupus recurs al conștiinței, „singură, / încolțită de sentimente”, dar în stare să își atingă „cu degetele / gândurile prelinse / oblic pe retină” (Delir), resimțind „eternități de durere”.
Sunt versurile sale și construcții ale unor sinestezii ciclice: „soare de mai”, „aer de iulie”, „septembrie ca niciodată” sau „dimineață de noiembrie”, completând tabloul unei poezii cu o simbolistică proprie și note de autenticitate care individualizează autoarea în peisajul liric al tinerei generații de condeieri gorjeni.
În poezia sa, Andreea Denisa Vlădulescu ni se destăinuie cu aceeași sinceritate firească a timpului său biologic „Mi se rup / tot mai des / ceruri în cap / – dar niciodată / senine” (Ceruri). Își caută, uneori marcată de neputință, în „cotloanele sufletului” cuvinte, „cu ambiție nestăpânită / și orgoliul / întins la maxim” (Tensiune), știind că „stă ascuns / undeva, / în condiţia / noastră umană / să tragem / cu dinţii / de vise / – recidivând utopic…” (Recidivă), alteori, cu „insomnii multiple”, pradă deznădejdei, acceptă condiția sufletească a unui eu prea devreme împovărat: „începusem / să mă obişnuiesc / a nu avea nimic. / Acum, / când am avut, / mi-e greu / să nu mai am / din nou / decât nimicul…” (Nimic). Cu gândurile „adânc înfipte / în tâmplă”, poeta își analizează „propria umbră”, își numără „visele neîmplinite” și lucid concluzionează „nu matematica / e atuul meu astăzi”.
Andreea Denisa Vlădulescu se ferește de propria-i conștiință („Mi-am scos / de la naftalină / sufletul pentru iarnă, / cu jante speciale / şi lanţuri, / să nu alunece / pe gheaţa conştiinţei” (Precauție), dar își oferă cu dezinvoltură gândurile și sufletul „Trag aer în piept, / apoi îţi aşez / gândurile mele / în palmă / – să simţi şi tu / cum respiră / un suflet…” (Sinestezie).
Volumul de versuri „Cu planeta în cer” se continuă până la final în aceeași notă a destăinuirilor: „Mă lupt / pe o mare de agonii / cu mine însămi” (Conflict), autoarea constatând nu fără regrete: „Timpul mi s-a scurs / printre degete. / Nici măcar privirea / nu şi-a mai aruncat-o / peste umăr / – așa cum o fac / damele rănite, / în semn de regret” (Printre degete).
Și cum poezia îi curge „rogvaiv” de acum prin vene Andreei Denisa Vlădulescu, aceasta nu se dezice și promite cititorilor, până la sfârșitul clasei a XII-a, un nou volum de versuri, al cărui manuscris, finalizat, așteaptă și el lumina tiparului.
Andrei Popete-Pătraşcu
