Avancronică editorială – „Ieşirea spre cer” – cea de-a patra carte de sonete a lui Ion Popescu-Brădiceni

543

1. Condamnarea la opţiune
Timpul, ah, timpul fuge ireparabil. Şi mă trage şi pe mine după el. I-am cerut un model, el mi-a oferit „Ieşirea spre cer” ca paradigmă a sfârşitului. Nu-i suport impertinenţa şi mă îndoiesc de buna lui credinţă în umanism.
Altfel sunt un condamnat la a fi prizonierul unor proiecte vizionare, doar o parte din ele fiind realizabile. Parmenide şi Heraclit sunt gânditorii care le alimentează, într-o inalienabilă continuitate, ideile teoretice şi ideile practice, întrunite, terţinclusiv, de un logos întemeietor ca identitate în alteritate.
Trebuie în schimb să fac şi ce nu ştiu din când în când; ştiinţa textului pendulează între alternativele de-a fi până freatică ori iluzorie fenomenalitate. Opţiunea diriguitoare se lasă evident, căutată, dar nu se predă niciodată: doar anticipează, se târâie ca un şarpe veterotestametar spre portalul imaginaţiei: dincolo de care realul are nimbul imaginarului iar imaginarul are nimbul realului; dialectica lor trebuie să-şi asume terţul inclus: poieinul + poesisul / tranzitivul + reflexivul etc.

2. Nume proprii
Am redactat „transversalia” introductivă drept introducere la noua carte de poeme + sonete a scriitorului polivalent transdisciplinar şi transmodernist, Ion Popescu-Brădiceni, intitulată speculativ „Ieşirea spre cer”. Neîncrezător în criticii literari contemporani îşi scrie, tot el, şi prefaţa şi postfaţa, dublu semn al orgoliului dar şi al culturii sale performante semantopragmahermeneutic.
Poeticitatea sa e densă inter-/ trans- şi arhi-textual, invocă (şi evocă mirabil – n.m.,S.D.P.) mari filosofi şi poeţi şi prozatori ai lumii antice şi moderne, precum Dante, Defoe, Mircea Eliade, Robert Frost, Homer, Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Victor Hugo, Camil Petrescu, Părintele Ioan, Nichita Stănescu, Goethe, Gheorghe Grigurcu, Marta Petreu, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Petre Stoica, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Luigi Pirandello, Rainer, Maria Rilke, Cezar Ivănescu, Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe, Henry Bergson, Tudor Arghezi, Dimitrie Cuclin, B. Fundoianu, Johan Huizinga, Paul Valéry, Larbaud, Iisus Hristos, Horaţiu, Marin Preda, Dosoftei, Shelley, Heraclit, Ronsard, Alex. Ştefănescu, John Fosse, Cervantes, Borges, Ezra Pound, Alhazem ibn al Haytham, Roland Barthes, Platon, Aristotel, Lorca, Doinaş, Kant, Marcel Proust.
În cele 156 de pagini sunt presărate vase ritualice, locuri sacre, zei, eroi, mituri, toposuri privilegiate, metafore, eroine legendare, personaje ilustre, biblice, antice – mai degrabă metapoersonaje-magnet – care ţin laolaltă, sub stindard unic, totalitatea operei, care motivează demersul transistoric şi care suspendă povestea prin magie, alchimie, program esteticostilistic, oglindire a unor topoi, motive, strategii, metodologii, hermeneutică aplicată etc. Iată câteva elemente mai răsunătoare: Penelopa, Arkahest, Zarathustra, Floarea Vieţii, Kairos, Meşterul Ion, Elena din Troia, Regina jertfelor, Arca Metanoie, Eumolp, Omul cu floarea în gură, Eufratul, Târgu-Jiul, Baaadul, Celadorul, Cetatea din Bănie, Apollo, Orfeu, Graalul, Luna, Soarele, Sisif, Narcis, James Bond, Vineri, Eul-din-oglindă, Mona, Pomul Cunoaşterii, Ultimul Alchimist, Eleonor, Mireasa Lumii, Beatrice, Elada, Eleaţii, Undine, Sf. Masă, Cartea Vie, Ţara lui Ion, Bibliopolis, Paradisul, Infernul, Edenul, Parângul, Vânătorul de Absolut, Heloise, Noe, Cavalerii de Malta, Sărmanul Dionis, Iisus Hristos, Kamadeva, Roma, Paris, Stagiritul, Căţelul Pământului, Lancrăm, Bietul Anticar, Deveninţa, Athanorul, Ezoterezia, Dionisos, Ochiul Mumelor, Timonierul sub jurământ, Euridice, Poetul-Star, Ulise, Cosmosul, Uvedenorde, Arhimede, Călăuza, Castelul, Cuvântul, Alfabetul, Clio, Brădiceni, Acea Licoare, Florenţa, Pădurea-de-Ulmi, Lumea-de-apoi, Proserpina, Tărâmul Celălalt, Duino, Maria von Thurn und Taxis, Axis Mundi, Stephen Hero, Dao, Noua Epopee, Ucraina, Antihrist, Fecioara, Alis, Limba Poezească, Cafebar Confort, Omul-fântână, Speusip, Drăgoeşti, Prinţul reflectat, Curcubeul, Arta pură, Mecca, Natura, Sfântul Ion, Râul, Doamna Poezia, Străinul, Vagabondul Scoicar, Osiris, Şarpele sacru, Marele Nimic, Placenta resurectă, Stăpâna, Dimensiunea Paralelă, Prinţul Rappaport, Dumitru al Linii, Câmpofeni, Lumina Amiezii, Eul-Strateg, Crinul transfiguratul, Fântâna Tinereţii etc.

3. Figuri mitice şi chipuri ale operei
Toace aceste «Figuri mitice» sunt tot atâtea chipuri-nucleu al operei, tot atâtea structuri antropologice ale realimaginarului/ imaginarealului, tot atâtea depozite-tezaur ale culturii/ literaturii/ poeziei universale, tot atâtea roiuri de imagini şi de obsesii mitosiace încât, ca să fac faţă unor asemenea oferte relecturale, ar trebui să recurg la psihocritică, la mitocritică, la mitanaliză. Căci fiecare «figură mitică» depistată în „Ieşirea spre cer” e un mitem care explodează luminos iradiind textul intuit şi instituit de poet cu o inepuizabilă energie. Mitemul se conceptualizează ca mitologem ca să umple arhetipuri-simboluri-semne-iluminări-resetări emblematice pe care doar un „homo signifier” le poate recoagula în „partituri diferante”. Fiecare traseu antropologic indică un ireductibil poem/ sonet/ discurs etc. reintegrat diacronie într-un sistem ultim asimptotic de reunire a antagonismelor, căci mitul este modelul istoriei Europei, ci nu invers. Fără structurile mitice, nu e deci posibilă înţelegerea istoriei şi mai ales a metaistoriei (din illo tempore); or poetul Ion Popescu-Brădiceni reînvie o vastă mitologie hermetistă de o stranie pregnanţă simbolică, de un vizionar metalingvism care furnizează – repet – discursul ultim, povestirea întemeietoare.
Sonetele lui Ion Popescu-Brădiceni diseminează diacronic secvenţele ca să permită coerenţa sincronică a discursului mitopoetic/ metapoetic. Fiecare povestire mitică/ neomitică tratează mitul deopotrivă sub unghiul diacronicităţii diseminatorii, ca şi al sincronicităţii combinatorii (redundanţă).

4. Atelierul de Visătorie
Pentru Ion Popescu-Brădiceni, procesul poetic e totodată meditaţie asupra vieţii şi morţii, pune în dezbatere existenţialistă condiţia umană; poemul e un cuib vulcanic, e „gradiva”, e contopire de mitoficţiuni mirobolante, hierofanie în care sălăşluieşte o formă perfectă; în orice text poetic al său, sacrul şi profanul rămân într-o dihotomie trialectică; „doar o salagrama îi contrazice doctrina, dar el recurge la ars/ trans/ poetica inspirată de vreo reverie sau de vreun coşmar, adept categoric al asociaţiilor ideatice libere ca moştenitor al mantiei arlechinului care îşi joacă rolul inteligent precum un creator aristocrat şi le oferă textelor/ sonetelor sale costumul stilistic adecvat „ca efect al vibraţiei reîntrerupte a instinctului de creaţie”.
Poetul Ion Popescu-Brădiceni scrie direct pe aburii oglinzii cu o crenguţă de vâsc; spiritu-i este încordat ca arcul lui Ulise, cu Giuseppe Ungaretti de o fiinţă; filosofii său preferaţi sunt Platon şi Aristotel, Schopenhauer şi Nietzsche; scriitura-i e o corelare a stării de graţie cu clipa de creaţie; prilej de-a revela o realitate altfel invizibilă, ucenicind în Atelierul de Visătorie a renaşterii barocului, clasicismului, romantismului, modernismului şi-a îndeplinit misiunea de „însetat de absolutul altui şi altui discurs îndrăgostit, grefat pe vechi arhetipuri, incantaţii şi mituri încă resurecte”.
prof. Silviu Doinaş Popescu,scriitor, master în ştiinţele comunicării

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here