Autorităţile statului român au obligaţia de a statornici ordinea firească a românismului de pretutindeni

387

O estimare statistică ne arată că în ţara noastră şi în spaţiul ei ex-frontalier, trăiesc în jur de 27 milioane de români. În bună măsură, se cunosc şi motivele care explică românismul intra şi extra-statal, vicisitudinile istoriei şi de aici tot felul de factori interni şi externi s-au intercondiţionat într-un permanent climat de temeri şi confuzii, neînţelegeri şi tensiuni ce au generat o evidentă lipsă de speranţă de a trăi laolaltă într-o singură şi dreaptă comunitate românească. Mai ales că dincolo de tot felul de factori mai mult sau mai puţin subiectivi ce au împiedicat o convieţuire frăţească, au rămas, de-a lungul existenţei noastre ca popor, multe pete de umbră, deziluzii, năzuinţe şi idealuri ucise, ce aveau să ne depărteze tot mai mult pe unii de alţii.

O vină importantă revine fără îndoială şi politicilor întunecate promovate de-a lungul timpului de către conducătorii şi liderii ce au rânduit soarta românilor întrucât, prin indiferenţă, ignoranţă, egoism şi adeseori interese murdare cu iz de trădare naţională, au făcut jocurile altora, curmând dorinţa de frăţietate şi unitate a tuturor românilor.
Este adevărat că şirul tuturor evenimentelor s-a purtat pe fondul unei conjuncturi internaţionale mereu nefavorabile şi nu în ultimul rând a unor oportunităţi, trebuinţe şi particularităţi de viaţă ce au condus în timp la altfel de percepţii şi mentalităţi ce explică în bună parte existenţa unui singur popor ce trăieşte în ţări diferite. Mai exact, în condiţiile istorice date, se poate vorbi de un românism interstatal sau două ţări surori România şi Republica Moldova. Cât priveşte, ce se întâmplă şi cum trăiesc românii ce au emigrat spre terţele zări ale lumii, noi cei de acasă nu avem decât puterea să-i încurajăm sau să-i compătimim, în rest doar Dumnezeu cu mila, de vreme ce autorităţile de la Bucureşti fac pentru ei foarte puţin, ba chiar nimic, în chimb sunt folosiţi ca masă de manevră, cerşindu-le voturile în diverse campanii electorale. Iar pentru acest lucru e nevoie să subliniem încă odată contribuţia, din păcate negativă, a minţilor rătăcite de atâta occidentalism sau putism care mai degrabă i-au îndepărtat şi nu i-au apropiat pe românii de pretutindeni, chiar au descurajat mişcările unioniste de pe ambele maluri ale Prutului. De ce nu, se poate vorbi de jocuri imorale, novice şi contraproductive, pentru că toate la un loc nu au făcut altceva decât să atrofieze memoria românilor despre trecut, spiritul lor patriotic şi orice fel de aspiraţii pentru reîntregirea neamului în graniţele sale fireşti, aşa cum s-a întâmplat la 1 decembrie 1918.
Or, în astfel de situaţii vitrege să ne mai mirăm de ce românii de peste Prut sau din Bucovina de Nord afirmă cu nonşalanţă că ei de fapt sunt moldoveni şi vorbesc limba moldovenească? Mai mult decât atât, simţindu-se abandonaţi şi evident nesprijiniţi de autorităţile de la Bucureşti în rezolvarea problemelor lor etnice dar şi a celor legate de viaţa cotidiană, cetăţenii români din Republica Moldova se orientează tot mai mult spre Rusia şi Ucraina, de unde le vin în principal resursele energetice şi tehnologice, în baza unor acorduri economico-comerciale, nu întotdeauna avantajoase. De cealaltă parte, dată fiind dependenţa R.Moldova de spaţiul ex-sovietic, în special de cel rusesc, România nu găseşte la rândul ei calea cea mai potrivită pentru intensificarea relaţiilor sale cu R.Moldova, ba chiar există temerea unor anumite capcane puse de Moldova şi Kiev în tratatele sale bilaterale, împiedicând astfel o colaborare corectă interstatal-românească. După cum nici România nu ar trebui să-şi aroge prea mult poziţia de frate mai mare pentru a avea mai multe drepturi, deşi se potriveşte şi aici principiul ”frate, frate dar brânza-i pe bani”. Apoi, particularităţile specifice din interiorul celor doua Românii, dobandite în condiţii complexe de separare statală în decursul vremii, ar face cel puţin în termen scurt şi mediu, aproape imposibilă folosirea unei legislaţii commune, cu disfuncţionalităţi majore de coordonare, inclusive în condiţiile în care UE ar accepta integrarea Moldovei în structurile sale instituţionale. În acelaşi timp, o apropiere şi în final unirea celor două state româneşti nu pot avea sorţi de izbândă fără o rezolvare a diferendelor istorice, vizavi de relaţiile României cu Rusia şi Ucraina altfel spus, pentru o bună bucată de vreme de aici încolo refacerea Marii Uniri nu poate fi pusă în discuţie, iar pe de altă parte nici nu există interese şi preocupări serioase în privinţa unirii celor două Românii, dimpotrivă altele sunt grijile şi priorităţile strategice şi politice atât ale autorităţilor de la Bucureşti cât şi a celor de la Chişinău.
Mai mult, dincolo de factorii interni şi externi perturbatori, tronează o neîncredere reciprocă la care se adaugă un pericol real de federalizare a Republicii Moldova prin intervenţia brutală a Rusiei şi Ucrainei în politica sa externă. Iar cel mai bun exemplu că relaţiile frăţeşti dintre România şi R.Moldova, nu sunt dintre cele mai fericite, îl contituie pe fond chiar suspendarea şedinţelor comune a guvernelor de la Chişinău şi Bucureşti, adică fermentul în jurul căruia se puteau clădi interese comune pentru ambele ţări dar şi pentru cetăţenii lor, mai ale pe linia economică, culturală şi spirituală. Iar dacă de o parte şi de alta a Prutului trăiesc aproximativ 24 milioane de cetăţeni români, apoi alte 3-4 milioane dintre confraţii noştri trăiesc în diaspora, unde se luptă să rămână români; Spania, Italia, Serbia, Ungaria, Germania, Ucraina, Franţa, etc. Acolo, dincolo de fruntariile ţării-mamă, ei o duc mai bine sau mai rău în funcţie de ţara adoptivă sau de sistem, în rest foarte puţini sunt şi beneficiarii politicilor statului român, lipsind pe fond aproape cu desăvârşire interesul autorităţilor de la Bucureşti. Şi este dezamăgitor să vezi indolenţa acestora, vizavi de situaţia românilor din afară, iar ca un paradox nu poartă de grijă nici măcar românilor ce locuiesc în Harghita şi Covasna, unde sunt permanent supuşi discriminării şi epurării etnice, chiar la ei acasă.
Cât îi priveşte pe românii din Ucraina, Ungaria, Valea Timocului (Serbia), Transnistria şi din alte state vecine se poate spune că întâmpină, fără îndoială, foarte multe piedici legate de identitate, limbă, cultură, reducându-li-se dramatic numărul şcolilor cu predare în limba română, iar odată cu aceasta se continuă într-un mod agresiv procesul de asimilare şi neoficializare a limbii române, tradiţiilor, portului şi obieciurilor neamului din patria-mamă. În concluzie, se poate spune că românii din afară nu numai că nu sunt lăsaţi să fie români, ci consideraţi nişte toleraţi sau cetăţeni europeni de mâna a doua. Or, într-o astfel de situaţie extrem de delicată, chiar disperată, stăruie mereu întrebarea – ce trebuie făcut şi mai ales cine să le apere drepturile legitime-identitatea, limba, cultura, etc. În primul rând este obligaţia autorităţilor statului român de a interveni hotârât pentru stoparea politicii de deznaţionalizare promovată de către autorităţile ţărilor respective, implicit a statornicii pe căi diplomatice şi mai ales prin înţelegeri şi tratate bilaterale ordinea firească a românismului de pretutindeni. Din păcate, acestea nu-şi asumă responsabilităţi nici măcar pentru românii de acasă, aruncându-i de mulţi ani în haos, disperare şi sărăcie. Nu numai că nu se îngrijesc a le crea oportunităţi mai bune de viaţă, dar îi îndeamnă să părăsească ţara cât văd cu ochii, dacă vor o slujbă, eventual şi o viaţă mai buna. Atunci cum rămâne sau mai putem vorbi că România este atractivă şi o speranţă a celor din afară, din Republica Moldova, Ucraina, Serbia sau din altă parte? Într-o astfel de situaţie licărirea de speranţă rămâne tot în starea noastră de unitate frăţească şi că potenţialul naţiunii române este uriaş, dar el trebuie valorificat printr-un efort comun de voinţă. Nu în ultimul rând, apărarea perenităţii limbii, culturii şi valorilor noastre strămoşeşti trebuie să devină obligaţie majoră a oamenilor de spirit; dascăli, preoţi, jurnalişti, societăţi culturale, ONG-uri, etc, forţând inclusiv autorităţile statului a contrabalansa, indiferent de efort, orice fel de agresiune şi asimilare asupra românilor din provinciile istorice amintite, dar nu numai, până la urmă pe nedrept şi abuziv alipite prin dictate externe, altor state din jurul şi apropierea ţării noastre.
Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here