Sigur că poezia este încă metaforă şi metonimie, este mişcare şi ritm, este un mirabil complex vizual şi auditiv, static şi dinamic.
Victor Constantin Măruţoiu se află deja purces în regăsirea timpului pierdut ale cărui legende, diseminate şi deconstruite, se vor înapoia în limbajul în care cuvântul mai poartă pe umeri paradisiaca identitate dintre semn şi lucru.
Nu doresc ca tânărul autor să mă suspecteze de supralicitarea metapoeticii sale, dar faptul că n-a uitat că afectivitatea, emoţia sunt motorul artei – fără ele nici nu există, – mă determină să-l aşez în paradigma transmodernistă, în noul model; somnul şi visul sunt izvorul sufletului, iar fantasticul irumpe de-a dreptul din cotidian.
Într-o bună tradiţie, ancorat, discursul autorului a fost grefat (a scrie înseamnă a grefa) pe magico-mitic, pe sacro-profan. Fiecare text grefat continuă să iradieze spre locul prelevării lui şi îl transformă, afectând noul teren, obligându-l să accepte transplantarea altor toposuri: recurente sau ambiţionate a elibera poeticul de constrângerile unui sistem de reprezentare translingvistică (retorică – n.n., I.P.B.).
Scriitura lui Victor Constantin Măruţoiu are un desen precis, o tăietură derridaiană, reinaugurală, de eveniment pur, singularitatea de eveniment, fiind mitică în ordinea discursului, şi sacrificială în replierea feciorelnică, himeneutică a cărţii, încât poetul se va mulţumi cu o artă transhimeneutică, adică sublim integralistă şi convingător minimalistă.
Iconică, o asemenea poezie te seduce şi te cucereşte prin sobrietate stilistică, prin fluiditate, şi totuşi dicţiune discontinuă, prin estetica transparenţei, prin spiritualizarea momentului prezent, doar el capabil să fie terţul inclus dintre real şi imaginar, dintre reveria motivantă şi poesisul menit s-o reîncorporeze material şi idiolectal.
Limba română, în exploatarea particularizată a acestui scriitor clujean şi universitar performant, se înscrie pe calea fastă, deschisă de „psalmistul” Dosoftei, continuată de Vasile Voiculescu, Ştefan Augustin Doinaş ori Paul Aretzu. Dar atitudinea transreligioasă îl proiectează auroral în „zona transdisciplinară”, pe care tot un actual savant român a instituit-o pe mapamond: Basarab Nicolescu.
Dar, dincolo de aceste dimensiuni teoretice, volumul de faţă se vrea amprentat de mirajul numit „excelsior”, de construirea unei noi Arca Metanoia, una a regenerării lirismului de azi, căzut, pe alocuri, în prăpastia hâdă a pornografiei şi a pornokraţiei. Victor Constantin Măruţoiu e un temerar opoziţionist, un adept al propriei sale autonomii auctoriale, un adept al poeziei profunde, reflexive şi – de ce nu? – autoreferenţiale, căci se bizuie pe valori recuperate din orizontul celei de-a doua naturi a omului, exprimate transcosmologic. Apofatismul artei reuneşte apofatismul mistic şi apofatismul ştiinţific, într-un univers constituind o punte între ştiinţă şi gnoză, graţie ternarului iubire – cunoaştere – revelaţie şi ternarului cultură – estetică – poetică.
Şi, ca să concluzionăm, salut cu o bucurie atent autocenzurată (aşa e corect – n.n., I.P.B.), cu acest prilej, un promotor al resurecţiei sacrului şi, simultan, al posibilei renaşteri a literaturii române contemporane, care, în criză evidentă, încearcă să-şi salveze existenţa.
Ion Popescu-Brădiceni
