Atelierul Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni, ediţia a XVIII-a” – Lazăr Popescu: „Cosmos în silabe”

101

Deocamdată, la editura sa Limes din Cluj-Napoca, marele scriitor european Mircea Petean nu a publicat decât un foarte restrâns mănunchi de condeieri gorjeni, toţi, fireşte columnişti. Printre ei – cum altfel? – ca o strălucită confirmare a Şcolii de Literatură de Târgu-Jiu, Lazăr Popescu, intelectual, cu un doctorat autentic susţinut cu profesorul Ivan Evseev la Timişoara, îşi aşează, într-un raft al propriei Biblioteci bibliopolisiene, carte după carte. În plus, la addenda celor mai recente apariţii, include un deja instituţionalizat „Manifest metamodernist” – drept replică la postmodernismul lui Nicolae Manolescu şi la transmodernismul lui Ion Popescu-Brădiceni (aici, pardon, vă place sau nu, e vorba de subsemnatul!).

Cum Gorjul nu prea are critici consacraţi (excepţie făcând Gheorghe Grigurcu, Zenovie Cârlugea, Lazăr Popescu, Ion Trancău, Ion Cepoi şi, iarăşi, cel care semnează şi această cronică de foarte frumoasă (cinste cui a scris-o!)) ori în curs de benefică afirmare (a se vedea implicările de bun augur şi imperios necesare ale unor oameni de bine precum Dumitru Dănău, George Dumitru, Elena Roată, Alex Gregora, Ion Căpruciu, Ion Mocioi, Albinel Firescu, Vasile Ponea, Andrei Popete Pătraşcu), iată-mă ţesând meticulos – cum îmi e obiceiul – şi metatextul de faţă).
Aşadar să purcedem la treabă prin a afirma că în „Cosmos în silabe” – plachetă superbă găzduită de colecţia selectivă „Magister” (în ea şi-au găsit locul cuvenit doar Gheorghe Grigurcu şi eu însumi, categoric pe merit, desigur până azi), Lazăr Popescu izbuteşte, exact precum în „Fachirul de Scai” (2009) şi în „Scribul şi contesa” (2011), scoase pe piaţa valorilor greu de contestat de Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi” (fondată, încă de dinainte de a muri de Titu Rădoi şi de Nicolae Diaconu) un adevărat tur de forţă; consecinţa: fără să preget l-am inclus în (trans)personala-mi «istorie a literaturii» intitulată cu modestia de rigoare „Reinventarea Capodoperei. I. Transversaliile literaturii române de la origini până mâine”; editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2013, pp. 502-503.
În „Fachirul de scai” – „o culegere de zile şi versuri, venită (parcă!) şi dintr-o mai aprigă tinereţe” – ca să reproduc un autograf mie dăruit de Lazăr Popescu, creatorul nu-şi lansase „Manifestul metamodernist”. În 2012, respectivul miniprogram estetic figurează la sfârşitul unui volum de teatru „Agitaţie în pentagon”, scos tot la „Limes” în 2012, cochetul opuscul dorindu-se – şi aici mă simt oleacă măgulit – «o linia Imaginot», o ultimă redută cucerită – ca iarăşi să recurg la o autoreferinţă… metauctorială bine venită în economia acestor însemnări de lectură.
În „Fachirul de scai” deci, Lazăr Popescu şi-a propus un fel de replică la „Hronicul şi cântecul vârstelor” blagian, aducând între două coperţi complet roşii câteva texte salvate (a se citit recuperate – n.m., I.P.B.), „urme” ale obstinaţiei estetice şi morale, „azvârlite”, – heideggerian vorbind – într-o societate ca vai de ea.
„Scribul şi contesa” (ce titlu anticipând cu brio metamodernismul de mai încoace!) conţine – exact în sensul indicat mai sus – o „Metalabişiană”, dar şi alte adevărate însemne de autoidentificare (a se citi autoportretizare, cu acurateţe înnobilată de o artă a sintezei, cu „imaginea ochiului” în „stop – cadru pentru îndoiala poetică”, dar, mai ales, cu „alchimie şi magnetism”, calităţi de magician menite să transforme „plângerea Scribului”, ori „ultima epistolă a Scribului către Contesă”, în „viziune”, în „dezvăluire” de „mirabilă oră”, de „exerciţiu în stare de vid”, pur precum „transparenţa unui ceai chinezesc” (Exotism) sau – aş adaugă eu, în eon transmodernist – precum transaparenţa simbolurilor din orice „poveste” fie ea şi despre „Regina nopţii”, „Floarea soarelui”, „adevărul scăderii şi absenţei” sau despre vreo „zână şi sirenă” decantată în „silabe de cântec uitat” (vezi „Zână şi sirenă”)).
„Cosmos în silabe” îşi aşterne – şi ea, cartea „magisteriană”, de deplină maturitate lirică, adică metapoetică / metamodernistă, în cel mai (ne)aşteptat neoorfism metamorfo(n)tic reinaugural, efervescent, obligând nadirul şi zenitul să comunice din nou, iar pe Orfeu „căutătorul de cristale”, „între Renaştere şi Internet” să ţină cont de „fenomenologia florilor” înainte de a reapare sub înfăţişarea (hierofania) lui „Iisus în secolul douăzeci şi unu”.
De-acum poetul se complace în stări nostalgice, se bucură dezinvolt de arhitextualitatea apropriată cu „însemnări” şi „tandreţe infinită”, se coboară în eu-i încărcat de o „melancolie adâncă”, nefiind prizonier în „Cercul memoriei” ci, dimpotrivă, „Ambasadorul – ca şi Mihail Ursachi – a dialecticii viului” şi al unor „Vremuri de plumb” în care „vioara toamnei plânge dezacordată / şi poporul român s-a risipit” şi ticăloşit căci „pâinea prea scumpă îi este / într-un timp sărăcit” iar „reinventarea patriei”, vai, e deja curată fantasmă (vorba lui I.L. Caragiale şi a lui W.Shakespeare hamleticianul – n.m., I.P.B.).
Dar cum «son regard phénoménologique» releagă în vechea unitate integrativă „le surréalism et la «pensée iconique»”? Dar cum poate declara ca şi Salvador Dali „Tout m’affecte, rien ne me change”? De altfel îl regăsim pe Dali – „la ceas al cărţilor închise” – ca în antecedenta „Alte voci, un singur personaj” (din „Scribul şi contesa” pag 61) – o posttrakliană dureroasă – în „Kalys” (din „Cosmos în silabe”, pp. 62-63) – o performanţă stilistică stabilă şi memorabilă.
„Toate ploile lumii / nu vor întrece plânsul fără lacrimă din ochii artistului” care învăţându-şi doctrina toată, perfect proiectată pe „pânzele lumii-n carouri” o şi poate refonda şi promova printre aşteptaţii ucenici.
„Închipuire cu joc şi durere” – toposul/motivul durerii e recurent – poezia metamodernistă a lui Lazăr Popescu – din acest „Cosmos în silabe” se caracterizează prin „naraţiunile necesare”, prin „prim-planuri”, „blitzuri”, „mărturisiri”, „desene”, „stanţe”, anamnezice; ea va trebui / poate fi / receptată drept „autoportret în oglindă”, întrucât „l’image dans le miroir résume en symboles concrets le principe de tout un art; foncièrement artisanale, direct et fantastique” (vezi André Chastel: L’image dans le miroir, Éditions Gallimard, 1980, collection Idées, pp. 387-392 „Miró: art du feu”); dar şi drept „răsfrângere în eter”, numai în „duminica sufletului”, resimţind ca „ultim romantic” acut şi cathartic „iubirea ca un dans infinit”, înmiresmat el însuşi de „Floarea Cuvântului” de „macii” semantici ai câmpului imens al Literaturii „în umbra tainicelor bolţi” ale Castelului (in)vizibil dar fascinant la balconul căruia iubita, sobră, „mereu pare că examinează ceva”, poate – de ce nu, ca şi poetul însuşi? – „legănarea ritmurilor interioare ale cuvintelor” spre a o transplanta „pe câmpii şi prin vii”.
Încolo – de ce să mai zăbovesc în spaţiul cronicii mele – deoarece Lazăr Popescu ne precizează răspicat: „Domeniile de Origine / cântă-n silabe sfinte / încât aproape / nu mai ai nevoie deloc de cuvinte” – deci precum la Paul Verlaine, ori la Ion Barbu, Paul Valéry ori Cezar Ivănescu poezia e muzică şi îşi revendică „un nou început” cerând „cuvântului rodire” şi „un strop de nemurire”. Dar cât paradox atâta tragedie căci „Eternitatea / nu admite eu personal. / Asta e limpede.” nu? (Răsfrângere în eter, pag. 77).
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filosofie al Universităţii din Craiova, preşedintele Cenaclului literar Columna

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here