Sub povara Crucii a căzut pe pământ Cuvântul, nici o aripă nu a prins vântul ca să i-L arunce peste faţă, doar mahrama Veronicăi i-a adunat picurii vieţii pentru noi, nici o putere nu s-a aplecat să-L ridice, doar Simon (silit şi el!) a ridicat povara lumii de pe umerii-i zdrobiţi pentru ca în noi să se ridice Cuvântul, nici un fierar n-a furat cuiele, doar eu am deprins să fur Cuvântul ca să-l înfig ca un cui, în inima mea, să ţâşnească înspre toţi picurii-mi vieţii ce prinde aripi ca un cal năpraznic ce fuge spre toţi aducându-L, precum într-o caleaşcă aurită un Domn se plimbă spre vedere.
Calul s-a desprins şi-a crestat apele ridicate-n nor al lacrimilor nopţii ce ard şuvoi şi în care mâinile îndoite în sânge se spală şi picură pe pământ semne ce crestează drum Verbului. Acum apare aripa, aripa umbrei, sub ea se pierd cuvintele Celui care-şi coboară pasul peste albastru. În spatele umerilor Tăi este aripa umbrei de sub care ţâşnesc cuvintele ascunse privirii şi gătite împărtăşirii în şoaptă. Dar celor surzi le răsună fluierul nopţii ca să zămislească peste ei plânsul zăpezii născute ca hlamidă a Celui Cuvânt întins pe pământ, răsădit în inima cui fost-a din/ în veci zămislit prin cuvânt şi rouă de foc – mângâiere de vânt.
Vântul suflă sfâşietor peste deşert, din dune se desprinde parcă o „morgana”, cert este că are ceva din fizionomia umană, dar poartă în ceafă coadă de cometă, o clepsidră umană ce fuge cu iuţeala vântului căutând laţii pământului, o fi flămândă de pământ? Cine poate şti, dar de ce să mănânce pământ, hrana aceasta e a lui, a şarpelui, de ce şi ea? Era o cometă ce vrăjea pământul, iar acesta, năucit, uita cuvântul. Această uitare face omul deşert în lumea deşertăciune şi totuşi, omul deşert e o clepsidră, se scurge odată cu timpul hrană pământului, rămânând cel mai adesea chiar pentru sine noua hieroglifă a lumii. Omul, clepsidră în care prin vene nisipul, suflat de vânt, împinge spre margini de feţe crestate de copita inorogului-timp, chipul Cuvânt-Verb. Pe lângă acesta trece o umbră, parcă o întunecime precum cea dintâi, şi din mijlocul ei se aude cântare, triremul Cuvântului născut din Psaltire. Această naştere este una miraculoasă, e o naştere rod a îmbrăţişării Duhului, al plecării marginilor feţei sub arşiţa îmbrăţişării. Peste toate pluteşte un vânt ce aduce un sunet de clopot ce-adie şi din fiece inimă de pământ umbrele-ncep să vie spre acel pământ nenăscut din tot/ nemăsurat de moarte şi-n care mă trezesc şi adorm ştiind că acolo totul în-vie. Deşertul s-a stins în lumină, dorul de cuvânt de pe buze de inimi suspină şi lăcrimând totul devine fântână albastră inundată-n lumină. Petele de umbră erau crâmpeiele de întuneric din întunericul ce-mbrăţişa arzător Sinaiul. Lipsa chipurilor, o licenţă subtilă din care apare smerenia stihuitorului care, prosternat la limita sfinţeniei Domnului, se face clopot ce adie chemarea eternă a Cuvântului.
Poemele din „Ora Soarelui” ne pun în faţă un suflet rostuindu-se-n Cuvânt spre liniştire. Stihuire uneori albă, alteori prinzând urme de rimă clasică, menită să te conducă spre adâncul liniştirii albastrului ce mijeşte ca semn al veşniciei din toate. Inerţia deşertului se face metaforă dinamică a clepsidrei-timp ce roade, roade şi macină pământul din noi, ca să devină nisip suflat de vânt spre zările eternităţii. De fapt clepsidra este un motiv trecător, ceea ce rămâne este strălucire şi floare din floarea Duhului ce lin şi alb plutea zămislitor peste ape. Discontinuitatea ideatică, urmele de inorog sunt doruri neapuse, doruri ce dor până ce s-or zămisli în veşmântul de somn ne-dormire. Identitate de foc peste ape de Soare, mereu acelaşi asiduu căutător în abis pe abis cheamă. Auzind chemarea, am deschis pleoapele, le-am şters de urma nisipului adus de hamsimul acestui veac întunecat, iar în zare am văzut spatele chariotului ce-L ducea pe Cel care şi-a arătat nouă Faţa în Cuvânt.
Un vers simplu, un suflu de plutire magică şi-un realism zdrobitor. Deşertul a prins asfalt, urme de tartar, într-un veac în care răsare mereu din sunet de clopot în vadul izvorului viu albastru ceas de Soare. Este un stih de vecernii, de Ceasuri împărăteşti, când inima nu mai pridideşte să se-nvăluie în îmbrăţişarea arzândă a Cuvântului.
Victor Constantin Măruţoiu a prins în stih urmele Cuvântului Soare în ceas de vrăjire logosică. Policromia are menirea de a te răpi spre sacrul strălucirii divine care are ca şi catapeteasmă o urmă din întunericul Sinaiului şi ca altar inima spre care dunele fug ca să se adăpostească de ardere. Culori expiatoare: alb, galben, albastru şi Soare, ce culoare o fi având El ? O să vă spun atunci când m-oi trezi din adierea clopotului, când m-oi linişti din vâltoarea ropotului copitei despicate a celui curat şi gata de jertfă pentru ca toţi să intre în „ora soarelui”. Motive teologice multiple, îmbinări fascinante ale imanentului cu transcendentul în această clipă de vrăjire – răpire spre curăţire. Prezenţa simbolurilor veşniciei şi ale învierii ne face să vedem o forţă a decantărilor lirice de excepţie, ce străjuieşte spre răsărit în copilul ce ţine mâna unui bătrân pentru ca să avem în noi Cuvântul.
Creaţie-descătuşare, creaţie-strigare, stih de bunavestire şi eternă nădejde – laudă celui care te-a scris.
Pr. Ioan Chirilă
