Poezia Transnatură îşi are geneza în aceeaşi abolire a canoanelor versului clasic, minus acela al structurii strofice, corelând şase catrene de versuri cu măsură variabilă. Autorul narează pur şi simplu urmuzian, cu totală şi cinică obiectivare: nişte îngeri seceră maci pe calea ferată / pentru cei veniţi la ei să ceară / un elixir miraculos. O ceată / de greieri intonează imnul naţional / al Republicii Eutopiene / În timp ce furnicile, val după val, / se ocupă de polenul de crini, îl depozitează în damigene / Nişte melci colectează frunze de leuştean / popândăii recoltează grâul (…), / într-o grădină de lângă Râul Poemului o cârtiţă scoate hrean / (…) Diavolii cu înfăţişare de fluturi / roiesc ameţitori etc. Poezia însăşi se metamorfozează în trans- ori meta-proză bizară, absurdă, urmuziană şi neoavangardist-corintică.
În sfârşit, secţiunea Maestrul şi ucenicii a volumului Ars Poetica Transversalia se finalizează cu o Poveste de dragoste dedicată Soţiei mele, Gabriela. Cu decenţă şi pudoare erotică, cu ecouri din lirica argheziană similară tematic, poetul recurge la versul clasic, respectându-i canoanele. Exaltata şi tumultuoasa factură a poemelor cu multiple şi diferite interferenţe tematice transmoderne este, în Poveste de dragoste, abandonată vizibil, mult mai temperată. Recuzita mitologică, filosofică şi livrescă se simplifică, se diminuează considerabil. Mai apar doar zeii (…) în misiune, aceea de a înnobila şi aureola această Poveste de dragoste juvenilă şi conjugală. Unda de nostalgie este marcată lexical şi de sintagma Iubita mea antumă, ca şi de verbe la timpul trecut, cu forme de imperfect: Eu îţi vorbeam, plecai (tu), dăruiai, te-aprindeai, te sărutam, sorbeam, era, trozneam. Deşi poetul evocă iubirea din trecut, aceste forme verbale sugerează un sentiment erotic, perpetuu, ne-sfârşit, în planul existenţei noastre efemere.
În secţiunea a doua a volumului, citim Tablete de scriitor în stil autoironic, în descendenţă argheziană transmodernă. Primele trei tablete au, normal, forma prozei (ultra)scurte, cea dintâi şi a treia abordând problematic condiţia poeziei, iar a treia, condiţia tragică a poetului. În fond, ambele tablete nu tratează disparat cele două condiţii inseparabile. Sunt totuşi diferenţieri, de formă şi de atitudine lirică. Titlul primei tablete, Poezia nu mai e rentabilă este semnificativ pentru condiţia ingrată şi precară a poetului şi a poeziei într-o societate dominată de corupţie politică şi morală, de cupiditate feroce. Atitudinea lirică a tabletistului este impulsionată de ironie şi sarcasm, proza lui, mai puţin rimată decât a treia, fiind, deopotrivă, satiră şi pamflet: bagă-te-n politică (…) şi-o să ajungi miliardar de pe-o zi pe alta (că mulţi peşti are balta n.m. I.P.B.). În tableta a treia, Moralitatea e un moft, autorul ridiculizează, în descendenţă caragialiană, mentalitatea de a degrada valorile etice prin pledoarie pentru trecerea la proză, la compromisuri. Potrivit acestei mentalităţi vulgarizatoare, omul virtuos se crede deşteptu’ pământului (…) Nu-i în stare să pună o pilă pe undeva. E-un nimeni, un zero-mpuşcat, un închipuit cu diplomă.
Urmează, după aceste trei tablete, câteva meditaţii originale, în viziune şi stil transmodern, fără să se încadreze în întregime în tematica programatică a volumului Ars Poetica Transversalia. Aceste meditaţii, cu idei şi nume filosofice, literare şi istorice sunt: Reversul Medaliei, Poem despre obiectele cuantice, Libertatea cu un citat Cei Unsprezece… îi scot acuma… lanţurile şi dau poruncile de trebuinţă din marele, dar nu transmodern, Platon, Tatăl şi Fiul, cu dedicaţia Lui Silviu Doinaş şi Dan Adrian, Prizonier în metodă, Drumul înspre Ens, cu dedicaţia Lui Constantin Brâncuşi, Impunerea tăcerii, în care meditaţia literară este omogenă, poetică, prin invocarea unor nume ilustre, Rimbaud, Mallarmé şi Nichita Stănescu, Arta cu cel mai teribil impact, Orhideea din vasul oriental.
Secţiunea Cântece şi totuşi poeme este în ansamblu un Erotikon, începând cu poemele Cântec de oprit frigul, Cristalul sfânt, Cu tine oraşul e altfel, Elegia cuvintelor, în care un logos tandru se lasă convertit în eros discret şi delicat senzual, şi continuând cu Liniştea şi lira, în care liniştea nu este metafora revelatorie propice perceperii auditive a cosmicului în tangenţa teluricului (liniştea perfectă, absolută, mortuară, face ca poetul să audă cum bat în geam razele de lună, în elegia blagiană Gorunul), ci o metaforă a erosului, însăşi iubita, poetul fiind, prin acelaşi substituit metaforic, lira, Mehanica lumii, prin care putem semnala alte ecouri ale imagisticii şi limbajului lui Blaga: roi de-albastre cuvinte, lumina, zăpada de chipuri. În erotica lui Ion Popescu-Brădiceni se pot găsi destule motive, imagini, cuvinte şi sintagme figurative, unele frapante, altele discrete, care ne permit să-l situăm, măcar prin acest capitol al liricii sale, în descendenţa lui Eminescu, Arghezi, Blaga şi Nichita Stănescu. Poemul Tu crin de aur, eu melancolie, constituit din şapte distihuri după prozodia clasică, este un exemplu de mitologizare a erosului vag nichitastănescian: Genunchii fragezi ţi i-aş săruta / sub arborele de esenţa Ra / (…) Şi din dorinţă grea ţi-aş rupe voalul / în Nios, marea insulă, realul. / Iubito, vom fi singuri în câmpie: / tu crin de aur, eu melancolie / (…) / Şi-n miezul nopţii tu vei fi în somn / Diotima iar eu Hyperion. Nici poetul, nici exegetul veleitar, erijat în critic literar, nu pot fi suspectaţi de impostură emfatică, deoarece nu permit catrene memorabile, clasice prin neoromantismul şi transmodernismul lor erotic: Şi din iarna blândă / noi nu mai ieşim / dacă ne frământă / dorul asfinţim / ; În cămara vieţii / spaima e rotundă / iar iubirea-i vestea / ochiului la pândă / ; În lumina iernii / trupurile ni-s / două focuri albe / de atâta vis (Povestea ochiului). Este, chiar la prima şi fugara lectură, poezie autentică în asemenea versuri, pentru ca exegeza să nu fie taxată de servilism critic şi de idolatrie ridicolă.
Puterea fascinaţiei este titlul altei părţi interesante şi definitorii pentru bardul transmodern de Brădiceni. Poemele cuprinse aici poartă amprenta inconfundabilă a unor stări interioare profunde, meditative, filosofice şi erotice. În multe dintre ele substratul mitologic şi livresc apare valorificat cu spontaneitate. Titlurile unor poeme sunt ele însele sugestive: Floarea albastră, Metamorfica (I), Marile nunţi, Poem de toamnă, Deschiderea seminţei. Floarea albastră, un titlu neeminescian substantivul având articol hotărât enclitic, reia un motiv şi simbol, de largă circulaţie în poezia romantică şi neoromantică europeană. Epurat de romantismul erotic novalisian şi eminescian, Floarea albastră este o meditaţie transmodernă pe tema recognoscibilităţii misterelor, care stau sub Nemuritorul Însemn. Spre finalul acestor poeme descoperim, sub titlul Cioran, nouă grupări de posibile versuri, formate din silabe şi cuvinte aşezate după hazardul transdadaist şi subconştientul suprarealist, parcă spre a omagia centenarul naşterii lui Gherasim Luca. De aceea cred că acest poem ar putea să fie citit cu plăcere de un adept al neosuprarealismului transmodern aşa ca Nicolae Tzone: Ţi-Sal-Cânt-Lor / Por-Fact-Lans-Darb / (…) Mi-Bal-Hunt-Sir. / Jar-Lens-Cir-Vunt / (…) Eu rătăcind, ca un corb, / din Babilon spre Oran.
Ars Poetica Transversalia continuă cu Meditaţii în imponderabil (jurnal de însingurat), cu mai multe poeme concepute şi scrise în deplină concordanţă cu problematica acestei cărţi: Antipoem, compus din enumeraţii ale unor rostogoliri lirice de avalanşă ermetizantă, Autoportret final mai degrabă şi meditaţie despre timp şi fiinţă, heideggeriană, umbrită de presentimentul senectuţii premature, asemănătoare prin fondul liric este Singurătatea poetului somnolând cu tâmplele pe piatra destinului, scrierea fiind o dovadă şi o certitudine a existenţei poetului, parafrazând celebrul adagiu în titlul Scriu, deci exist! Erosul nu-l părăseşte pe Ion Popescu-Brădiceni nici în aceste Meditaţii în imponderabil: Ea era frumoasă foarte / eu mă-ndepărtam de moarte (Cântec frânt); transmodernist prin excelenţă, / «Ţi-am fost iubit, dar cu decenţă» (Umbra din zid); Eu ţi-am locuit, vai mie, / inima trandafirie / (…) ca să poată să-nflorească / pe sub bolta îngerească (Cântec simplu metafizic). Poezia Regele Poeziei este dedicată Lui Mihai Eminescu, encomiastic fiind doar titlul, iar cuprinsul diminuează exaltarea ditirambică prin descindere în peisaj autobiografic, cu evocarea satului natal şi a numelor scriitorilor din Gorjul nost’ / Şi-al Limbii Adăpost / (…) şi nişte Scriitori / de azi şi… viitori: Ion Cepoi şi G. Drăghescu.
Aporiile lui Axios se deschid cu douăzeci şi unu de distihuri sub titlul În loc de prefaţă. DOCTRINE, CRAI, DACIA, RITUAL, POETUL, LUME, ETICĂ, ARTA TRANSPOETICĂ, enumerate cu vervă abstractizantă, se succed precum norii lungi pe şesuri / eu transpun, umil eresuri; / le-nviez, le strâng, le cern, / în eonul transmodern. În cifre romane Aporiile lui Axios însumează XX, la sfârşit autorul se adresează cititorilor printr-o În loc de postfaţă. Nici în această secţiune a cărţii Ars Poetica Transversalia Ion Popescu-Brădiceni nu se dezminte, dispersându-şi informaţiile mitologice, filosofice şi literare aprofundate din orizontul larg de cunoaştere. Uneori, entităţile acestui orizont ontologic, gnoseologic şi estetic par a fi persiflate transmodernist: Axios, bătrâne zeu, / fost-ai tu vreun derbedeu / ce-a-ndrăgit vreodată / trup frumos şi cast de fată…? (Diana Sânziana). Alte entităţile livreşti sunt reactualizate cu acelaşi spirit transmodernist: Eu, Axios Aporianul, / reclamat în rapoarte / ale Securităţii ca duşman al poporului / voievod înscăunat, după moarte, / din seminţia luminătorilor de labirinturi; sau, cu ironia autorului şi autoironia personajului: Eu, Axios Aporianul, / Sunt acum doar subtilul rest / pe care sufletul o să-l poarte / dincolo de Împărăţia Urşilor / unde-i Stăpân Alkahest. (Axios Aporianul). A XVIII-a ars poetica transversalia este erotică, tot în distihuri, una din preferinţele prozodice ale acestui poet transmodernist. Titlul este probatoriu: Cele patru anotimpuri ale iubirii. Câteva distihuri sunt dintr-o capodoperă a autorului și sunt seducătoare: Un iconoclat / şi-alchimist celebru / năzdrăvan, orfevru, / genial, fantast, / îţi sculptă fiinţa, / spiritul şi ochii, / sânii de sub rochii, / şoldurile, ştiinţa / de-a seduce-ntruna / Soarele şi Luna. Versurile citate sunt în contrast sfidător cu unele orientări apoetice, douămiiste, fracturiste, ale unor autori tineri, amatori de vulgaritate şi obscenitate.
În cele Douăsprezece întoarceri ale lui Brâncuşi acasă, Ion Popescu-Brădiceni nu ambiţionează brâncuşiologie originală, ci omagiul exaltat adresat sculptorului naţional şi universal, o poetizare firească a operei sale.
X X X
Opera literară creată de Ion Popescu-Brădiceni are şi dimensiunea prozei scurte (Un (z)eu în carne şi oase), a prozei de amploare romanescă (Ostrakon) şi a eseisticii critice (Reinventarea capodoperei, Transversaliile literaturii române de la origini până mâine) prin care impune extinderea exegezei şi evaluării critice a micromonografiei actuale.
Ion Trancău
