Maestrul şi ucenicul, ca repetată conversaţie a magistrului cu discipolul, a dascălului de geniu cu învăţăcelul, face să fuzioneze meditaţia sumbră şi mâhnită a maestrului, părintelui, să se finalizeze şi să se completeze cu replica satirică şi pamfletară, ironică şi sarcastică, a tânărului discipol, învăţăcel sau fiu.
Partea finală este o diatribă virulentă la adresa corupţiei politice şi morale care domină realitatea imundă a realităţii noastre postdecembriste: «O, părinte, / ce mi-ai dat viaţă, patrie şi minte, / mă-ntreb acum de-s vinovat sau nu (…)/ dezbinarea ce-ncepu / să se împartă se termină în ură (…) Dar ai uitat c-orice filozofie / slujeşte cuiva, mie nu, nici ţie, / ci unei clici râvnind fără sfială (…) care ne-nşeală / cu-o utopie minunată, însă / murind sub faţa totdeauna plânsă / a celui nevoiaş, celui umil, / celui flămând. Deci mă declar ostil / acestei pături superpuse, bandă, / de inşi făr-de substanţă, hoţi, de landă, / de politicieni lipsiţi de scrupul, fiindu-şi omul sine însuşi lupul, / de-mbogăţiţi prin jaf şi alte forme / de încălcare-a legilor. Enorme / mi-s scârba şi tristeţea; tras pe sfoară / de flăcările lor: nimica toată…!»
E veşnic soare în Uvedenrode este un alt poem compus din paisprezece grupuri de câte două terţine cu monorimă. Termenul Uvedenrode din titlu trimite la acel microunivers barbian din ciclul baladic şi oriental al celui treilea ilustru înaintaş paradigmatic din perioada interbelică. Conţinutul major al acestui poem este erotic, dar de o consistenţă distinctă: în versurile lui Ion Barbu, Uvedenrode reprezintă alegoric un topos insolit, de senzorial şi pitoresc, de prolificitate gasteropodă în abundente forme vegetale, convieţuire imuabilă în fertilitatea umidităţii telurice, pe când în poemul lui Ion Popescu-Brădiceni, Uvedenrode devine un univers erotic salvat din teluric, emancipat cosmic şi livresc. Poetul se declară produs al noilor metode, cu sediul în Udevenrode, dar într-una dintre-acele vechi pagode exotice, în care se claustrează uneori spre a întemeia prin cuvânt, / Un Nou Regat pentru confort erotic, într-un interior somptuos. Elementul livresc este introdus prin invocarea matematicianului, doctorului, astronomului şi poetului oriental Omar Khayyam marcat de gravitatea lumii, de gloria maladivă a Bizanţului, de întrebarea proprie «De ce mereu mi-e Cartea o Enclavă?» şi de alta, inadvertentă, «De ce recurge Hamlet la otravă?».
După un imaginar şi tardiv moment erotic, poetul se redefineşte prin preferinţa ardentă pentru stilul poemului total. Precum copilul, contopind mereu plăcutul cu utilul. Iubirea umană, nu aceea din râpa Uvedenrode barbiană, este solară, în acel meta- sau trans- Uvedenrode inventat poetic şi fantast de Ion Popescu-Brădiceni. De data aceasta, în terţinele din poemul E veşnic soare în Uvedenrode, problematica sau tematica programatică, predominantă în Ars Poetica Universalia, alternează cu cea erotică. În alte poeme se structurează, în alternanţă, secvenţe meditative şi satirice cu elemente clare de arte poetice. În două terţine din E veşnic soare în Uvedenrode, ars poetica transversalia coexistă cu erotica, au(c)torul autoconfesându-se: Sunt un poet cu nostalgii secrete, / din idealuri nefăcând regrete, / iar tu, cea mai frumoasă dintre fete, / îmi dărui, zi de zi, tot ce-i mai sfânt: / iubirea, ce-am râvnit-o, culegând / de pe Dumbravă, crini, sub jurământ… Sunt multe versuri în multele volume de poezii iscălite de Ion Popescu-Brădiceni care dau semne şi semnale de poezie în toată puterea genului, incitând întreaga gamă a lecturilor, fidele (Pompiliu Marcea) şi infidele (Nicolae Manolescu), intermitente (Perpessicius), libere (G.Dimisianu) etc. Pentru orice poet nu contează tipologia aceasta, ci persistenţa, receptivitate, aderenţa, comprehensiunea, în hermeneutica şi evaluarea textelor şi cărţilor lui. Toate aceste tipuri şi modalităţi lecturale trebuie să aibă drept factor comun probitatea comentatorului, a criticului literar. Exerciţiile critice din această micromonografie sunt rezultatul lecturilor fidele din textele poetice, prozastice şi eseistice ale lui Ion Popescu-Brădiceni, mai puţin o emanaţie a acelor mai dificile, infidele, transmoderne prin viziune şi stil, prin rafinament exegetic şi axiologic. Laturile infidele, manolesciene, rămân apanajul criticilor literari veritabili. Aşa că este remarcabilă impresia de atemporalitate şi de aspaţialitate ce ne-o lasă cele mai multe din textele şi volumele de versuri, de proză, de eseistică şi critică literară pe care ni le propune şi ni le oferă scriitorul Ion Popescu-Brădiceni.
Euforică şi oarecum ludică, chiar dacă autorul impune un ton serios şi grav, este Dezbaterea iubitelor, în care, prin verbul interjecţional hai, se instituie un simpozion sau un divan ad-hoc cu muzele, mai bine zis un salon propice unor discuţii profunde axate pe chestiuni de Filozofie, Armonie, Materie. Reapar, în poezia Fotoliul, scriitori brădiceneni Ion Căpruciu, reiterând legendele bisericii din Drăgoieşti, Petre Neicuţescu, prezentându-şi sumar arborele genealogic, iar Gore Ciocâltea referindu-se romantic (în plin sezon agricol), la iernile în care, trezindu-se în zori, / reciteşte, cu acelaşi nestins interes, pe Nicolae Al Lupului sau pe Grecii cei înfloritori (deşi azi trăiesc o criză de identitate, într-o Europă ce nu-i mai recunoaşte drept întemeietori şi patroni ai acesteia întru Eternitate). Cei patru scriitori formează o grupare într-un Cenaclu imaginar, în partea a doua, reală şi finală, a poeziei Fotoliul, prima fiind mitologizantă, filozofică şi istorică, populată de Aristotel, spânzurat de un cercel al Afroditei din Brădiceni, liber de muze, poetul ăla zurliu care trebuie să înveţe Metafizica. În fotoliul fantastic apare şi nemuritorul Gambeta, răsfoind concentrat o Ars Transversalia, ca şi umbra Regelui Minos din Creta. Versurile acestei poezii pot lua şi formatul unei proze scurte rimate. Ion Popescu-Brădiceni este fascinat de Utopia cărţii, după sintagma din titlul unui volum eseistic manolescian consacrat lui Mihail Sadoveanu, povestirilor acestui mare narator. Chiar şi în cele şase distihuri ale poemului Şapte mirese apare utopia cărţii animate, ca o fiinţă umană, fiindcă, nu-i aşa? Cărţile au suflet, după titlul altui volum eseistic manolescian.
În cinci grupaje de versuri nerimate cu titlu Evadatul, Ion Popescu-Brădiceni utilizează, cu inepuizabilă dezinvoltură, interferenţa, complexitatea şi plurivalenţa confesiunii ideatice şi emoţionale. În primul grupaj se arată frapat de un limbaj eficient întâlnit pretutindeni, în mediul uman, în regnul vieţuitoarelor, chiar şi în care există ideolucrurile. Au(c)torul continuă, în grupajul următor, cu aceeaşi chestiune a limbajului literal/literar, adresându-se la persoana a doua singular unui traducător şi unui poet: Traduci (i)nfidel (…) / Conservi Ambiguitatea, atent la infrasemiotica / sentimentelor. Monadele rebele, condamnate să se comunice, sunt invocate în grupul al treilea. Scriitorul nu omite nici ingredientele prozodice, Rimele, venite din descinderi orfice în inconştient, într-un mod aleatoriu, bizar, suprarealistic. În ultimul grupaj al acestui insidios poem, apare alt ingredient prozodic, Ritmul, care predomneşte în Limb / în vreme ce-n Limbă se tot plimbă Spiritul / Speculaţiei, poetul testându-l cu detenţia într-o sferă alchimică. Supravegheat de Horaţiu şi Marţial, acelaşi poet, transmodern, apare acuzat de culpa evadării din Eutopia.
În Matricea cuantonică, poezie compusă din alte patru grupaje de versuri nerimate, suntem transferaţi şi purtaţi în atmosfera alienantă din interiorul unui Castel kafkian. O oarecare eliberare a spiritului o obţinem prin versul final, conclusiv: îmi revendic Arhetipul matricea cuantonică.(Va urma)
Ion Trancău
