Ars Poetica Transversalia (I)

140

Cartea Ars Poetica Transversalia este structurată după un principiu constant şi identic, pentru viziunea şi stilul lui Ion Popescu-Brădiceni, acela al raportului dintre unitate şi varietate. Impresia unei alcătuiri compozite este eludată de rigoarea asamblării părţilor, secvenţelor componente sau capitolelor: Maestrul şi ucenicii, Tablete de scriitor în stil autoironic, Cântece şi totuşi poeme, Meditaţii în imponderabil (Jurnal de însingurat), Aporiile lui Axios, Douăsprezece întoarceri ale lui Constantin Brâncuşi.

Acest mod compoziţional, arhitectural şi sculptural impunea, în concepţia poetului Ion Popescu-Brădiceni, ca adaos original, o succintă În loc de prefaţă şi o Addenda despre Arta sculpturii în stejar în câteva capodopere create de Constantin Brâncuşi şi două-trei pagini cu Note bibliografice precizate cu acribie universitară. În acest sens, citim, în interiorul primei coperte, o lapidară prezentare a lui Vasile Spiridon, unul dintre laureaţii remarcabili ai Atelierului Naţional de Poezie şi de critică literară Serile la Brădiceni: Volumul (…) oferă un set de modele şi repere culturale, literare şi artistice. Se vrea şi este o întreprindere amplă bazată în principal pe metoda hermeneutico-poetică. Abordează (…) tematica facerii, a genezei obiectului de artă, dar şi rezultatul acestui proces, corpul ca atare, inclusiv cel omenesc. Forme şi idei actuale se văd reconturate paradigmatic şi sintagmatic într-o intersectare a artei confesionale cu scriitura sacrificială. Cartea a apărut la Craiova, în anul 2013, la Fundaţia-Editura Scrisul Românesc. Debutul volumului Ars Poetica Trasversalia este la fel de atent consolidat, armat: un exaltat Cuvânt înainte al autorului rostit la Cafeneaua Noastră Hermeneutică (…) din elegantele localuri ale oraşului de pe Jiu, inspirat de momentele faste ale companiei romancierului contemporan Nicolae Breban, de adeziunea raţională şi afectivă a acestuia la transmodernism, un concept fluent şi o direcţie sau tendinţă, care au animat literatura română, de la Dosoftei şi Ion Budai-Deleanu până în prezent. Acest Cuvânt înainte entuziast este aşezat în paralel cu varianta în limba engleză datorată lui Dan-Adrian Popescu, masterand în psihologie judiciară şi victimologie. Armătura spiritual-livrescă iniţială a volumului este asigurată, apoi, de cele şapte pagini În loc de prefaţă cu un titlu pe măsura conţinutului, Transcendentul – sau o călătorie de la profan la sacru, cu o versiune în limba engleză, avându-l autor pe Silviu Doinaş Popescu, masterand în relaţii publice şi mass-media. Alte şase pagini incipiente, cu titlul Întoarcerea în Paradis, cu versuri şi menţiuni versificate, venind dintr-o imaginaţie prodigioasă şi fascinantă, o secvenţă a acestei cărţi epatante cu adresare familială, părinţilor, bunicilor, soţiei şi fiilor. Volumul sporeşte, concentric şi… excentric în privinţa complexităţii intrinseci, cu o Introducere cu titlul (Meta)Po(i)eticitatea aforismelor lui Constantin Brâncuşi, în care Ion Popescu-Brădiceni propune hermeneutica proprie în receptarea şi evaluarea aforismelor brâncuşiene, abordând problematica Brâncuşi despre fiinţă şi apogeul imaginarului său în triadă: 1. Viziunea axială a lumii, 2. Templul eliberării şi 3. Negarea labirintului.
Până a ajunge la substanţa propriu-zisă a volumului trebuie să străbatem o altă Ars Poetica Personalia – în douăsprezece cânturi – ca într-o odisee homerică şi dantescă, ori un poemation livresc, à la Ion Budai-Deleanu. Cele douăsprezece cânturi ale acestui periplu halucinant sunt: I. Serile la Brădiceni, cuprinzând explicaţii fanteziste ale genezei, Cizelării şi Controlului Filozofic al marilor mele poeme, cu modele hermeneutice-poetice, canoane de reinaugurare a zeilor în Epicolinica Magnamă, la care autorul se expune unui travaliu spiritual-artistic de-o veşnicie în serile, în orgii cu muzele, la Brădiceni; II. Poemul nesfârşit, cu o conversaţie a dedublării fraterne, alienantă, scriitorul menţinându-se în transa redactării unui singur şi acelaşi poem, a work în progress, dorit, în vis de conlocutorul de pe tărâmul de dincolo de existenţa reală, din transcendent; III. Corabia metanoică, reprezentare metaforică şi alegorică a Creaţiei – Cartea Unică, abia revelată dintr-un Alambic, pe care se află ambarcat Auctorul, în naufragiu; IV. Eliberarea de metafizică, invocă, în acelaşi spirit al unităţii în varietate, alte ipostaze auctoriale, de culegător prin Eutopia şi prin Ostrakonia, ori prin insula numită «Eliberarea de metafizică», Eutopia, ca topos poetic, iar Ostrakon, topos românesc; V. Maestrul Grădinar, o adresare directă lui T.S.Eliot Hogarthianul, personalităţii şi operei acestui ctitor al modernităţii, postmodernităţii şi… transmodernităţii universale, avându-l ucenic, în alt veac şi mileniu, pe Ion Popescu-Brădiceni; VI. Comunicarea cu transvizibilul, iluzia conversaţiei persistă în cele mai multe dintre cele douăsprezece cânturi, cu invocarea unor cupluri epopeice celebre, Ghilgameş şi Enkhidu, şi filosofice, Parmenide şi Heraclit, Platon şi Aristotel; VII. Miracolul Cuvintelor, invocare a lui Dumnezeu şi Arhetipului: mereu bază a Rostirii; VIII. Leşul Esenţei aminteşte de Kavafis, ori Philippide, convins că Ars Poetica Personalia distruge orice Canon; IX. Cai şi lumânări, rememorând, ne întoarcem în universul familial şi familiar al satului, ca-n Regiunea de Jos a lui Hades, bineînţeles, mitologizând; X. Scara Poeziei, de data aceasta fiul se adresează tatălui-poet: Pe Scara Poeziei unde te afli nu mai poţi răspunde vreunor vane persiflări. Eşti Cel Ales! Asumă-ţi stări transpersonale; XI. Sex de zeiţă, invocaţia şi incantaţia reverberează sub cupola sau în templul lui Eros, peste tot ferestre (…), apare Alchimistul Abstractor din Alexandria, transmutat (…) în Ostrakonia, care continuă, de nestăvilit, operaţia-i de savant ce-a înnebunit nefiresc (…), preocupat de propria-i Ars Poetica Transversalia multiplicată monstruos şi XII. Arhitectura celestă, ultimul cânt, al acestei microepopei demiurgice în plan spiritual-artistic, al genezei, evoluţiei şi al perenităţii valorilor, în care Al treilea fiu îl dezmeticeşte convingător pentru a-l salva din tumultul existenţei şi al operei lui mistuitoare, consolându-l: Aidoma-s strădaniile tale cu ale troienilor (…) Fii pe pace! Continua-voi eu să-ţi scriu Opera. Poetul se lasă convins însă şi de adevărul că, prin Operă, peregrinez pe alte meleaguri şi pe alte mări plutesc, precum Ulise din Odiseea lui Homer.
Formele discursive şi conversive, aparent expozitive, din versurile dezinvolte ale lui Ion Popescu-Brădiceni sunt menite a servi ca auxiliare aprofundării confesiunii lirice. Ele apar ca necesare, utile şi funcţionale, liric şi expresiv, în continuare, din prima parte a volumului Ars Poetica Transversalia sub titlul Maestrul şi ucenicii. Este un titlu care sugerează şi divulgă o didactică superioară, novatoare, şi o propedeutică formativă în materie de creaţie spiritual-poetică. Integrarea Ensului în Mit, Ieri-azi-mâine, Elementele, maestrul şi ucenicul, E veşnic soare în Uvedenrode, pot purta câte un motto semnificativ, pe care Ion Popescu-Brădiceni ştie să-l aplice, adecvat prin complementaritate ideatică, conţinutului unor asemenea poeme. Nu sunt totdeauna binevenite dedicaţiile familiale ori familiare, ca preocupări afective, care pot crea impresia de album poetic autobiografic. Dedicaţia este însă intrinsecă titlurilor unor poeme livreşti: Nicolae al Lupului între vocaţie şi voinţă, Sonet al Alchimistului Ion Căpruciu. Integrarea Ensului în Mit, cu dedicaţia restrictivă Fiilor mei, fără îndoială superfluă, dacă ne gândim la arta poetică Testament de Tudor Arghezi: este o ars poetica transversalia sinceră şi autentică, paternă, prin confesiunea ei programatică adresată fiului: La masa cea de scris sunt fericit./ Mai scriu un vers, iar fiul meu e-atent./Îi spun tăcut: «o, fiule, de mit/ toţi ne îmbolnăvim, incandescent.» Pe urmele lui Lucian Blaga, teoreticianul, eseistul şi autorul multor alte arte poetice, Ion Popescu-Brădiceni, presupune crezul scriptural mitizat, mai explicit el crede, aidoma ilustrului şi inegalabilului înaintaş, că fără gândire, sensibilitate şi limbaj poetic mitizat nu poate exista poezia valabilă şi viabilă estetic. Dacă Lucian Blaga a afirmat într-un enunţ asertoric această credinţă, într-o expresie aforistică memorabilă, Ion Popescu-Brădiceni o dezvoltă, în continuare în versuri numerotate: La masa-mi cea de scris dacă m-aşez mai am un crez: să tot creez fantasme, să inventez legende, snoave, basme pe care, toată moartea, să-mi bazez (…). În acest spirit înalt, mitologic şi literar-filosofic, se poate forma şi reclădi Fiinţa urmaşului, pentru că. Ea şi-a uitat, ieşind din Cosmos, traiul. Redă-i Iubirea, Teama, Suferinţa, Independenţa, Nemurirea, Graiul. Poetul Ion Popescu-Brădiceni simte enorm şi vede… grandios, evitând grandilocvenţa. Sentimentele de Iubire, Teamă şi Suferinţă sunt scrise şi invocate cu majuscule, ca şi noţiunile de natură etică, independenţa fără compromisuri politice sau morale, de natură filosofică, Nemurirea, şi de natură lingvistică, Graiul. Numai astfel reclădit, fiul sau, de ce nu, Fiul devine apt de integrarea Ensului în Mit pentru a-i gira Tatălui Epopeea. În Nicolae Al Lupului între vocaţie şi voinţă, ca şi în Sonet la Alchimistul Ion Căpruciu, la fel, conferă aureole legendare, mitice arhicunoscuţilor scriitori brădiceneni. Impresia de idolatrie derizorie, locală sau provincial-rurală, se volatilizează prin prezenţa livrescului ilustrat de numele unor scriitori de reputaţie universală şi naţională: 1. Acest discurs al meu riscă să pară vetust. / Eu i-am citit pe Homer, pe Eminescu, pe Proust / şi ştiţi prea bine cum că-n Iliada/ Cuvintele-s acum precum zăpada (…) Pe Nicolae Al Lupului l-am fost văzut/ numai în vis: nu mai era de lut. Este o probă a depăşirii realului / existentului, de transcendere în vis, în legendă sau mit, de transgresare a contingentului în imaginar. În Sonet la Alchimistul Ion Căpruciu, versurile poetului sunt invadate de cuvintele în cete, / cum oştiri în Evul Mediu/ spre Castel. Dar, c-un remediu/ magic le absolvi de-o sete/ de-absolut tot mai stringente. În Elementele, Ştiinţa Absolutului, febrilă şi mirabilă ne oferă posibilitate de a citi şi de a recita cu acurateţe existenţa în perpetuitate a unui careu primordial: «Sunt patru cauze-ntre care una / de la bunul început e Arheul, astfel Lumea / are-ntemeierea-n sine, cea de-a două Avenire/ se numeşte şi-aşteptarea, mai presus de oglindire,/ cuvenită ca s-ajungă Fiinţa, ne-ndoios, la sine, / o exprimă, cea de-a treia poate fi Evenimentul/ căci la baza tuturora, de pe margine, din centru, / stă-ntâmplarea (…) tragică şi făr-de sens, / cum stau toate-n uriaşul, nesfârşitul univers; / ce-a de-a patra, Deveninţa, ar părea absurdă dacă/ n-ar abstractiza, în cercu-i, o dimensiune sacră, / cea a timpului lăuntric, anastatic, peste care / nu se-ntinde niciodată flacăra mistuitoare.»
(Va urma)
Ion Trancău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here