Armand şi Octaviana în ARTEON

226

1. Precum personajul unei comedii engleze contemporane stau şi mă uit. Nu mă uit pe mine însumi, deşi, poate, aceasta ar fi prima condiţie a eficientizării contemplării în artă.

Privirea-mi se impregnează pe tablouri, eliberată de propriile-i prejudecăţi. Se bazează pe ceea ce „ostensiunile” de pe simeză îi oferă şi încearcă exerciţii transhimeneutice. Traductibilitatea lor în semantica inteligibilă nu-i obligatorie şi nici necesară. Sensibilul se lasă cu voluptate încorporat în metaforă, dar şi simultan transcens, dinspre arhetip spre neotip, dinspe ordine spre anarhie, dinspre omogen către eterogen, dinspre simplu spre complex, dinspre poetic spre estetic.
Aş fi dorit ca Armand Landh şi Octaviana Şandru să-mi fie alături şi să se autoexplice, aşa cum i-am învăţat la şcoală, amândoi fiind-mi studenţi cuminţi, disciplinaţi, receptivi şi iubitori de semiotica şi retorica imaginii, de hermeneutica aplicată la Universitatea târgujiană. Aş fi aşteptat de la ei imersiuni în tehnica pensulei, a culorilor, a armoniilor, a muzicalizărilor în planitate, a influenţelor asimilate şi tranşate în manieră individualizată şi materializarea acestor autorevelaţii în începuturi doctrinare.
Cel care pare în posesia unei formule personale şi stăpân pe un teritoriu imaginant, inteligent şi cu consecvenţă diseminat şi diferenţiat este Armand Landh (vezi „Genesis”, „Corida”, „The big foot”, „Before the Storm”). Are el în de-sinea-sa, un eu, pe care supra-eul îl menţine într-o unitate organică de puncte, linii, semne, pete, forme geometrice reorganizate non-figurativ, dar transcomunicând natural, inerent, fascinând prin ingenuitatea aperceptivă, prin inventivitatea traseelor voit labirintice, concentrice, sinunsoidale, spiconice, toate menite/însărcinate să marcheze teritoriul (intim, privat, social, public) şi să redefinească limbajul vizual (a se accepta şi transvizual – n.m., I.P.B., ca unul care promovez imperturbabil transmodernismul în România de după 2000) pe care sacrul invizibil şi profanul vizibil se subminează reciproc, se motivează unul pe celălalt, se complementarizează în căutarea unei noi identităţi.
A fi egal cu tine însuţi şi a evolua concret şi totuşi abia sesizabil presupune marca spiritualului reorietat către devoalarea produselor in-/sub-conştientului atrase în zona conştiinţei şi a metacunoaşterii (vezi „Spirit of the land”, „Road treap into the wild”, „Untitled”, „Crazy stupid love”, „Over the rainbow”) rămâne deocamdată caracteristica fundamentală a demersului artistic al lui Armand Landh, cu un profil anticalofil, anticonvenţional, antimimetic, căci reţelele sale intersectivate, activate să impresioneze spontan, fiind ele însele jucăuşe, te prind în plasa lor subtilă şi logopoieinică pentru a te face să te contopeşti în metafizica luminii lor iradiante, explozii de incantaţii, vibrotexte ale aurei energetice corporale determinate să închege simbolic, netranscriptibil dar transcriitur(e)aliza(n)t…
2. Armand Landh o trage după el pe Octaviana Şandru. Îi înţeleg strategia lui Vasile Fuiorea şi îi mulţumesc pentru mesaj. L-am citit şi-l informez, pe această cale, că-i sunt în continuare alături, şi la bine, şi la greu.
Căci profesia de cronicar plastic e dificilă, mai ales când, unul ca mine face muncă de pionerat, de întâmpinare şi de modelare.
Prin urmare, debutul Octavianei Şandru, fiind un eveniment-în-sine, trebuie receptat şi interpretat; în definitiv tânăra pictoriţă se comunică şi ne comunică transsemiotic. Semnele în sine se reprezintă (devenind reprezanteme) prin culori (devenind coloreme), dar şi prin geometrii ale sacrului şi ale legăturii lui cu profanul (vezi „Îngerul, legătura cerului cu pământul”). Figura îngerului e emblematică şi, ca entitate, este un agent al proximităţii, este un mediator între limbajul divin şi cel uman, cel dintâi inaccesibil, cel de al doilea: o „traducere” a acestuia în semanteme, frazeologeme, etc.
Dar, estetic/artistic vorbind, debutanta se află încă în căutarea unei formule, a unui stil, a unei calităţi transcendente (ficţional-dicţional) căci, de exemplu, apelează, motivaţional substituind autoreferinţa, la citatul literar (din Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Goethe ş.a.)
Semnalez ca drept reuşite compoziţiile: „Unde e acasă?”, „Aripile de dimineaţă”, „Duminică după amiază cu Emneli Sande” şi „instalaţia”: „Timp, opreşte-te!”, preluându-i ideea: „Societatea poate trece la o nouă viaţă fără a rosti integral adevărul”. Deseori adevărul ucide, alteori escamotează dicotomia aparenţă-esenţă. Status-quo-ul propus de Octaviana Şandru (cu cei doi microbolovani de râu agăţaţi de limbile ceasornicului de perete) ne intrigă şi ne aruncă într-o metafizică a încremenirii, a necurgerii heraclitice.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here