Itinerariul legitimității istorice a poporului român înseamnă, fără niciun fel de îndoială și continuitatea prezenței sale în Ardeal, începând cu regatul lui Burebista și-a lui Decebal și până în zilele noastre. De altfel, “țara” de peste și dintre munți este chiar inima românismului , atestat de bastionul cetăților dacice, ale lui Glad, Menumorut, Gelu și al tuturor voievozilor, ducilor și principilor ce au luptat cu înverșunare secole la rând împotriva năvălitorilor prădători, din afara fruntariilor.
Aici, în Dacia Felix și Dacia Traiana a avut loc un profund proces de romanizare, iar cultura și civilizația română și-a pus definitiv amprenta după anul 106 asupra existenței și identității noastre ca popor, în această frumoasă provincie românească-Transilvania. Din păcate, prezența și continuitatea românilor în Ardeal aveau să fie sistematic bântuite “după retragerea română, de invazii străine, printre care se numără și ungurii-popor asiatic nomad, ugro-altaic, care la rându-i, sub presiunea altor barbari (triburile turcice), aveau să migreze din regiunea lor de obârșie, undeva în nordul munților Ural, spre Europa. Mai precis, traseul peregrinărilor lor, începând cu secolul IX a însemnat sudul Rusiei-Galitia-Carpații Păduroși și Slovenia, iar de aici, împinși de alte uniuni tribale nomade (pecenegi, ruteni, secui, etc.) să năvălească în pusta dintre Dunăre și Tisa, unde se vor stabiliza treptat și în matca lor ca popor, sub autoritatea politică și militară a lui Arpad (sec. X) Toate aceste mărturii despre trecutul istoric maghiar, dar nu numai, le găsim în Gesta Hungarorum a cronicarului Anonymus și secretar al regelui Bella al III-lea. Și se mai spune în acest document de mare valoare informativă că, după ce reușesc să se stabilească pe teritoriul din zona central-danubiano-panonică (Dunărea centrală), fixându-și și un centru de comandă la Buda, devenită ulterior capitala, ungurii, remarcați ar fi și buni călăreși, își vor reîncepe și incursiunile de pradă. Mai întâi cutreieră spre vest-Lombardia, Veneţia, Bavaria, Turingia, Suabia, Lotharingia, Alsacia, Lorena, Brescia și până aproape de Roma (sec. X), jefuind și pârjolind totul în calea lor. Se vor potoli abia după ce armatele germane, conduse de Otto cel Mare, îi vor zdrobi într-o bătălie sângeroasă în 955, obligându-i apoi să intre sub vasilitatea și protecția imperiului romano-german și crestinați treptat în forma ritului latin. Din acest moment va începe și calvarul pentru românii din Ardeal, deoarece după constituirea regatului maghiar, acesta își va concentra forțele spre est și sud inițiind în principal ocuparea Transilvaniei spre sfîrșitul secolului X (pătrund pe culoarele-Someș, Mureș și Timiș). Au urmat două secole de împotrivire și rezistență a românilor autohtoni (aveau să suporte și invazia devastatoare a tătarilor), însă din pacate secolul XIII va însemna ocuparea Transilvaniei, simultan cu un proces amplu de colonizare al sașilor și secuilor, necesari în special administrației și armatei regilor maghiari. Dar ceea ce este foarte important, ca Gesta Hungarorum atestă prezența românilor în Transilvania, pe când ungurii abia se stabiliseră în Câmpia Panonică, mai precis existența unor formațiuni politice (voievodate) ai căror conducători – Menumorut, Gelu și Glad au opus o dârză rezistență ungurilor în Transilvania (Biharia, Bazinul Someșurilor și Banat). Și cu atât mai prețioasă rămâne afirmația lui Anonymus ca în Ardeal, la venirea ungurilor, românii (valahii) erau baștinași, deci Ardealul nu era gol, ci locuit de autohtoni, în vreme ce pe conaționalii săi îi atestă ca pe nişte venetici. Neîndoielnic că astăzi istoricii maghiari, din motive lesne de înțeles, caută să răstălmăcească, or să ignore valoarea operei lui Anonymus, ce grăia un adevăr istoric cert anume că românii erau prezenți pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie. Desigur că, ulterior epoca de expansiune a regatului maghiar se va termina pe la începutul secolului XVI (1526), când Ungaria va ajunge la rândul ei sub stăpânire turcească și transformată în pașalâc. În schimb, Transilvania va fi recunoscută de imperiul Otoman ca stat separat, mai precis un principat independent, beligerant în războiul de 30 de ani şi împuternicit a încheia tratate externe de pe poziții de egalitate (Banatul și Crișana se aflau deja sub stăpânire turcească), în schimb se obligă să plăteasca anual Înaltei Porți un “dar” de 10.000 ducați. Vor începe de aici încolo alte două secole de frământări politice și militare, interne și externe, pentru ca la sfârșitul secolului XVIII Transilvania să fie inclusă în componența Imperiului Austriac, da tot ca un principat autonom, mai exact în urma Tratatului de la Karlowitz(1699). Atunci Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze Austriei; Ungaria, Transilvania, Croația și Slovenia, iar Banatul câțiva ani mai târziu, la 1708. În continuare, în vâltoarea vitregiilor istorice, mai precis între anii 1867-1918, Ardealul va ajunge iarăsi sub stăpânirea directă a guvernului de la Buda-Pesta, fiind încorporat părții ungare a imperiului Austro-Ungar. Și a urmat, în ciuda unei puternice rezistențe a românilor pentru apărarea identității şi emancipărilor naționale, o perioadă extrem de grea, intensificându-se măsurile discriminatorii împotriva românilor, în primul rând a unei agresive politici de maghiarizare, “legitimată” de așa zisele legi ale naţionalităților, învățământului, presei, etc. cu nefastele ei consecinţe
Abia după anul 1918, în condițiile destrămării marilor imperii europene, inclusiv a celui austro-ungar, deci după doua secole de asuprire naţională, de jaf și umilință, Transilvania – străvechi pământ românesc va reveni la patria-mamă, mai exact, la 1 decembrie 1918, când prin voința plebiscitară a poporului român, Transilvania, Maramureș, Banat și Crișana se unesc cu România. Actul său istoric de voință va fi recunoscut și prin semnarea Tratatului de pace de la Trianon – 1920, consfințindu-se astfel desăvârșirea unității noastre naționale, exact ceea ce avea să se întâmple, într-un mod fericit și cu celalalte state vecine, după confirmarea destrămării Ungariei Mari. Evident că astăzi, adepții hungarismului revizionist contestă și refuză să accepte tratatul de la Trianon, punând în mișcare ample mișcări interne și externe și o imensă și murdară propagandă în scopul de a convinge opinia publică, dar mai ales să determine factorii de decizie pe plan internațional de a interveni pentru anularea “pactului dictatorial” ce a hotărât sfârșitul și destrămarea regatului Șf. Ştefan. Cu atât mai mult cu cât și Tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 a reconfirmat la rândul său prevederile Trianonului, dar și ale altor tratate internaționale din perioada interbelică. Practic, forțele revizioniste maghiare anti-Trianon lucrează împotriva statului național român, urmărind în esență modificarea granițelor României și revenirea cel puțin pe vechiul aliniament stabilit prin Diktatul de la Viena-30 august 1940, pentru ca ulterior să încorporeze în întregime Transilvania și alte teritorii ce au făcut parte cândva din stăpânirea austro-maghiară, iar de aici refacerea granițelor Ungariei Mari. Și, din nefericire antiromânismul violent, vizibil de la nivelul celor mai înalte ranguri de demnitari ai statului ungar și până la servanții lor – lideri ai minorității maghiare din Transilvania (UDMR, PCM, etc), nu întâmpină niciun fel de rezistență politică și diplomatică din partea autorităților de la București. Ba mai mult, sunt momente, bunăoară în cazul președintelui T. Băsescu şi a cozilor sale de topor când lucrează în “tandrețe” cu extremiști de genul Lazlo Tokes sau Victor Orban, doar pentru ticăloșii comune, evident în detrimentul intereselor României, al unității sale de voință, de siguranță și demnitate națională. Or, să ne fi uitat oare atât de ușor trecutul, considerând spre deosebire de alte seminții, demodat patriotismul, iar cunoașterea istoriei o povară, îndepărtându-ne dubios de cunoașterea și prezența existenței noastre multiseculare pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice? Sau, citându-l pe marele savant Nicolae Iorga precum că, “recunoașterea față de eroi și martiri, de fapt față de moși și strămoși”, trebuie să revină tuturor generațiilor, deci este veșnică, iar prin faptele fiecăruia dintre noi să ne cinstim cum se cuvine trecutul, şi mai mult decât atât să asigurăm un viitor sigur și mai demn urmașilor nostrii?
Prof. Vasile Irod
