Anghel-Nicolae PĂUNESCU: „Flacăra din adânc”

I

Au existat în perioada interbelică, după cum scriam recent, o seamă de iniţiative din partea preoţilor gorjeni, care s-au dovedit adevăraţi lampadofori de morală creştină atât în misionarismul evanghelic al acţiunii bisericeşti, dar şi la catedră ori pe tărâmul editării de publicaţii în domeniu.

Conştienţi de rolul important al presei în societate, toţi aceşti reprezentanţi ai clerului gorjean au fost deopotrivă mobilizaţi de vocaţie culturală şi spirit misionar. Organizarea vieţii bisericii gorjene în perioada interbelică, aflându-se sub jurisdicţia Episcopiei Râmnicului – Noului Severin până la înfiinţarea prin decret regal a Mitropoliei Olteniei, Râmnicului şi Severinului (7 noiembrie 1939), având ca sufragane Arhiepiscopia Craiovei (judeţele Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Gorj, Mehedinţi) şi Episcopia Argeşului (în întinderea ei actuală), se datorează din plin şi acestor neobosiţi făclieri de spirit şi cuget ortodox, care au lăsat urme de toată lauda. Merită amintită aici campania de presă dusă de preot iconom stavrofor Grigore Prejbeanu, de la biserica (catedrală) din Tg.-Jiu, sub genericul „Să se facă dreptate Olteniei”, I,II,III („Gorjanul”, XXIII, nr. 11, 12 şi 13-14, din 1 martie, 22 martie şi 1-8 aprilie 1946, p. 12).

Acţiunea lor misionar-cărturărească, obstrucţionată apoi vreme de o jumătate de secol de ideologia regimului comunist, devine, iată, pilduitoare pentru viaţa bisericii gorjene de azi şi pentru noile generaţii de preoţi. În această tipologie a preotului-cărturar i-am putea aminti pe contemporanii noştri: Grigore Ilioniu, Constantin Runcanu, Haralambie Argintaru, Alexandru Eugen Cornoiu, Nicolae Cârlugea, Mihai Roibu şi alţii, cărora li se adaugă mai tinerii de azi, nu mulţi, însă însufleţiţi de acelaşi elan pedagogic şi pastoral. Graţie noii curricule şcolare, este tot mai benefică implicarea preoţilor în actul de instruire şi educare a tinerei generaţii.

Între aceştia se regăseşte şi preotul prof. Anghel Păunescu, al cărui cuvânt de îndrumare porneşte, deopotrivă, de la amvon şi de la catedră, iar dacă avem în vedere că distinsa doamnă Felicia Păunescu predă de ani buni religia la Şcoala Normală „Spiru Haret”, putem spune că această familie de teologi şi-a conturat un profil socio-uman distinct în viaţa Târgu-Jiului, prin muncă susţinută şi pasiune, prin altruism şi spirit organizatoric (putem aminti prestigiosul Simpozion Naţional „Cultura şi educaţia religioasă în contextul învăţării interdisciplinare”, ajuns anul acesta la ediţia a III-a şi organizat de catedra de specialitate din şcoală, cu sprijinul METC şi ISJ Gorj).

Flacăra din adânc („Scrisul Românesc”, 2011) este o culegere de articole şi studii, multe publicate în presa locală în anii din urmă (Caietele Columna, Polemika, Timpul, Interval), în pagini anume consacrate fenomenului cultural şi dezbaterilor de idei.

„Nu sunt nici filolog, nici critic literar”, precizează autorul, prin urmare nu este vorba de un debut literar (cum observa cu îndreptăţire, într-un clarificator „Cuvânt înainte”, Preot prof. univ. dr. Vasile Răduţă de la Facultatea de Teologia din Bucureşti.

II

Lucrarea părintelui Anghel-Nicolae Păunescu este, aşadar, o culegere de intervenţii publicistice pe varii teme privind unele apariţii editoriale, sărbători din calendarul ortodox, însemne şi valori ale dreptei noastre credinţe, observaţii, constatări şi îndemnuri privind morala creştină, toate având o referenţialitate directă, imediată, urgentă chiar, la starea socială de azi şi la atitudinea oamenilor faţă de biserică. Departe de a fi simple teorii şi reflecţii privind morala creştină ori predici de amvon scripturistic, aceste articole sunt incitante, pline de observaţie şi nerv, de o exhortativă argumentaţie. Nu lipseşte acuta observaţie, nici spiritul critic, adresat nu numai unor aspecte mărginaşe, izolate, neconcludente, ci societăţii în ansamblu, pragmatismului sterp, politicianismului oneros şi fariseic, mentalităţii atee a omului de azi, pe care „capitalismul” acesta l-a îndepărtat de carte şi biserică, falsificând scara de valori ori nivelându-i spiritualitatea şi tradiţiile cultural-istorice prin robotica globalizare.

„Slova fără duh e moartă”, scrie autorul, „numai duhul însufleţeşte”, de aici, în sintagmatica gândirii sale, părintele Păunescu aduce în discuţie Vorba de duh, în care corectitudinea lexico-gramaticală se înnobilează cu frumuseţea şi duhul limbii, cu înţelepciunea ei:

„Nu este important doar să ne exprimăm corect, fără greşeli gramaticale şi să vorbim civilizat, adică să nu rostim trivialităţi, cuvinte vulgare şi obscene, ci şi să vorbim ceva care poate fi folositor. Astfel, cuvintele noastre nu sunt decât vorbire fără rost şi vai!, cât de păgubitoare poate fi pentru sufletul omului o astfel de rostire care este corectă din punct de vedere gramatical, dar care nu este aducătoare de roadă.” (Vorba de duh).

Iată cum, exorcizând «flacăra din adâncuri», spiritul misionar însoţeşte ideile, făcându-se simţit mai peste tot, atât în articolele care vizează virtuţi ale ortodoxiei într-o paradigmă socio-comportamentală (bunul gust, femeia creştină, filosofia postului, iertarea, iubirea aproapelui, sărutul şi bucuria vieţii, smerenia…), cât şi în acelea ce trimit la cărţi, lecturate cu atenţie, ori la aşa-numitele „idei în mers” ale lumii de azi.

Uneori, textele, plecând de la un „pretext” publicistic, înaintează pe calea tot mai amplă şi documentată a studiului, problematizând anumite aspecte şi găsind calea de ieşire din impas, desigur, prin lumina bisericii lui Hristos: Sărutul şi oponentul, Râsul, bucuria, veselia şi gluma, Dileme sau întâmplări dubitative cu «aşa ori aşa», Simbolul de Credinţă nico-constantinopolitană – o perpetuă actualitate, Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, De ce plâng Sfintele Icoanele?

Lucrarea părintelui Păunescu este şi o carte de atitudine pastorală, nu numai faţă de nesocotirea, zi de zi, a cutumelor dreptei noastre credinţe, ci şi faţă de aspecte cultural-ideologice mai de vază. Iată, bunăoară, atitudinea critică faţă de o pretinsă piesă de teatru „Evangheliştii” comisă cu tupeu de diletant de Alina Mungiu (care nu numai că a indignat opinia publică, dar a jignit deopotrivă spiritul Sfintei Evanghelii, ofensând membrii întregului cler, indiferent de confesiune). Sau diatriba la adresa unui recent marş al homosexualilor din Bucureşti considerat „o paradă a neruşinării”, sau ecumenismul manifest din tableta în care ia apărarea altor religii (bunăoară a islamului, luat în râs prin cele 12 imagini caricate despre profetul Mahomed, într-o publicaţie daneză).

Ba mai mult, autorul amendează şi unele apariţii editoriale, cum ar fi, bunăoară, „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură” a lui Nicolae Manolescu, în care, într-adevăr, există zeci şi zeci de omisiuni, printre care se numără şi regretatul Valeriu Anania. I se reproşează criticului că, începându-şi Istoria cu Varlaam (pentru proză) şi cu Dosoftei (pentru poezie), acesta ar mistifica lucrurile, de vreme ce sus-numiţii scriitori ar trăi în veacul al XVII-lea! Observând totodată că nu sunt menţionate nici alte prime scrieri din patrimoniul tradiţiei noastre cărturăreşti (Textele maramureşene, Manuscrisul de la Ieud, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie…), – atunci, se întreabă retoric părintele Păunescu, de unde scoate dl Manolescu, din ce gramatică elementară, cele „5 secole de literatură” de pe coperta cărţii?!

Desigur, aici este vorba şi de un principiu estetic în evaluarea literaturii vechi, cam asta ar fi viziunea manolesciană, grila interpretativă din Istoria sa, care nu e una strict culturală, ci „critică”. Să precizăm (chiar noi am scris pe această temă) că discuţiile privind „începuturile literaturii române” nu au încetat încă, unii luând-o de la Zamolxe şi Gebeleizis (Mihail Diaconescu), alţii de la poetul roman exilat la Tomis, Publius Ovidius Naso (vezi G.Ivaşcu), alţii din feudalitatea timpurie (N. Iorga) sau chiar de mai târziu, considerând, bunăoară, că scrierile marilor noştri cronicari moldoveni şi munteni nu ar fi opere literare decât „prin derivaţie” de la rostul lor de consemnări strict istorice (Al. Piru)… Tratatul Academiei R.P.R, azi depăşit, începea, se ştie, cu creaţia populară şi miturile spiritualităţii etno-folclorice româneşti. Cât îl priveşte pe dl Manolescu, acesta şi-a proiectat opera – care rămâne perfectibilă, desigur – prin grila esteticului, opţiune anunţată, de fapt, în programul său critic.

Iată de ce Flacăra din adânc este o carte stârnitoare de idei, aş zice, aducătoare de întrebări, focalizând drama omului de azi (cu atitudinile, complexele, neputinţele, egoismul, urâtele moravuri şi pofte…) asupra căruia revarsă un îndemn creştin, o rază de lumină, o povaţă de substrucţie evanghelică, în general o atitudine manifestă de pedagogie creştină într-o lume secularizată, în care s-au îngroşat rândurile ateilor, liber-cugetătorilor, apostaziaţilor, dar şi al sectariştilor arieraţi, disipaţi în confrerii conduse de şarlatani şi interlopi. Şi asta azi, când mai mult decât oricând, biserica străbună este supusă unor grave încercări, venite atât din afară cât şi din interior.

Citind cartea părintelui profesor Anghel-Nicolae Păunescu nu pot decât să remarc că, pe teren pedagogic, dohovnicesc şi misionar, Gorjul bisericesc de azi se poate mândri cu o asemenea personalitate, întruchipând seriozitate, vocaţie, exemplu familial, spirit pedagogic, misionarism.

Dignus est! Axios!…

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

NB. Lansarea acestei preţioase lucrări, o carte de duh cu adevărat, va avea loc în ziua de 9 noiembrie, în amfiteatrul Şcolii Normale ,,Spiru Haret” din Tg-Jiu, în prezenţa unor invitaţi speciali, a prietenilor, colegilor de şcoală şi de Cerc pedagogic, a tinerilor studioşi îmbrăţişând „biserica lui Hristos”, pe scurt zis, în ambianţa unei societăţi selecte. Bineînţeles că autorul va fi onorat cu prezenţa, pe linie şcolară , dar şi ecleziast ierarhică, prin solidaritatea caracteristică duhovnicilor şi misionarilor. Valoarea cărţii părintelui-profesor A. N. PĂUNESCU va confirma, oare, imperativul etic al celebrei sintagme: Noblesse oblige?!