Lumea a fost de când lumea mai mică decât a putut şi poate să cuprindă orice gămălie de minte de ieri şi de azi a unui copil încă neînţărcat trezit de chemarea dragostei pentru doi ochi frumoşi.
Fantasticul cel prea plin de real, şi nu numai, a început într-o zi de iunie, sus în Deal, când eu păzeam oile, e adevărat, lupii erau şi ei pe aproape, nu ştiu, nu-mi mai aduc aminte, eram cu Ileana, Maria sau Filoftia şi nici ce vârstă aveam eu şi nici ele, Preotul care mi-a dat grijania doar atât m-a întrebat: „Cum te cheamă?” şi eu i-am răspuns, Ion. Că au mai fost şi alţii, desigur, aţi auzit şi domniile voastre că unul i-a trimis Dulcineii sale, pe un purtător de cuvânt, o scrisoare, care fiindcă nu ştia să scrie i-a dat memoria lui ca pe o hârtie, dar numai până în ceasul când i-a transcris-o, cunoaşteţi povestea, Sancho i-a spus, dacă uiţi o literă iată sabia, dar la întoarcere mărite stăpâne, a zis sluga, eu când i-am spus Dulcineii scrisoarea, rând cu rând, literă cu literă, cum mi-ai mai spus-o Domnia Ta am şters-o din memorie, conform principiului uitarea e necesară memoriei pentru a se împrospăta, că doar n-ai vrea Domnia Voastră să nu uit nimic de când m-am născut şi să-mi crească mie capul cât baniţa. Ei, dar m-am cam, luat cu vorba şi e ora prima de la miezul nopţii, un câine latră la poartă, nici el n-are somn, anunţă pe cei dinăuntru că la el afară plouă şi nici în mintea lui nu e vreun semn de procopseală, ca şi în visul meu, eu care stau cu Ofelia în braţe şi oile pasc în jurul nostru şi mieii zburdă. Şi cireşile le aşteptăm amândoi să se coacă, roşii ca obrazul unei fete de optsprezece ani.
Ioane, îmi zice Ofelia, Ileana, Maria sau Filoftia, nu-mi dai şi mie nişte cireşe, uite acelea două sunt coapte, şi-mi arată două de pe o ramură din vârful cireşului, să le pun la ureche ca nişte cercei, te rog.
Eu, care i-aş fi dat tot aurul din lume, cum să refuz o asemenea cerere, într-o dimineaţă de iunie, când mieii aleargă prin iarbă şi fantasticul e mai plin de real şi nu numai până în vârful cireşului.
Dar cum cireşul era mai plin decât cu un pumn de cireşe, le-am cules pe toate şi le-am dăruit, două câte două Ofeliei, Ilenei, Mariei şi Filofteii şi ele le puneau la ureche câte o pereche de cercei de aur, îmi stă bine zicea fiecare şi râdeau, râdeau ca să-mi amintesc eu că ultimele cireşe din cele fără soţ care au mai rămas, le-am dat cu câte un sărut, şi Ileana, Ofelia, Maria şi Filoftia m-au întrebat pe rând, rugându-mă să le mai dau una, dar numai ca aceea care a fost ultima, mai dulce şi mai coaptă, aşa cum poate să fie numai primul sărut. Şi eu de atunci îmi tot amintesc, nu pot să uit cu toate că memoria mi-a fost încărcată de atunci şi cu acele amintiri nu pot să uit fantasticul acela încărcat cu atât de real şi nu numai, sau poate cu cireşe de iunie şi cu fragi. Când ne ţineam în braţe şi te rugam, şi azi încă le rog pe fiecare.
Dragele mele dragi, e iunie, cireşile şi fragile sunt coapte, iarba e verde şi mieii zburdă. Şi fantasticul e prea plin de real şi nu numai, ca ieri, ca alaltăieri şi ca mâine, desigur. Şi chiar dacă lumea va fi mai mică decât poate s-o cuprindă un copil cu mintea lui neînţărcată va fi trezită la viaţă de chemarea Dragostei şi a Dorului pentru doi ochi frumoşi.
ION CĂPRUCIU
*N.R. Această povestire face parte din volumul al doilea al ciclului Amintiri din Casa Amintirilor, aflat în curs de tipărire, inspirat de realul şi magicul din Brădiceni, (comuna Peştişani, judeţul Gorj) satul ce a dat-o pe Maria Diaconescu, mama celebrului sculptor Constantin Brâncuşi. Cel care a urmat trei clase primare la Brădiceni, unde-a copilărit la bunicii din partea mamei. (Ion Predoşanu)
