Amintiri din Casa Amintirilor(II)* – NUFERII ELEONOREI

128

La puţină vreme după succesul repurtat cu cartea “Aminitiri din Casa Amintirilor”, apărută cu unele imperfecţiuni datorate imixtiunilor nepermise ale lectorului Ion Popescu-Brădiceni, la Editura MĂIASTRA – 2013, amicul şi colaboratorul Gorjeanului – Ion Căpruciu, ajuns la senectute – bate spre 74 de ani – scrie mai departe la volumul II. Pe care-ar dori să-l publice la Editura GORJEANUL. Convinşi de marele său talent de povestitor, îl găzduim cu dragoste fraternă(I. Predo).

Am un prieten lăsat moştrenire de tata. Pe tatăl meu, ştie toată lumea, îl chema Constantin şi pe tatăl prietenului meu îl chema Ion.
Tatăl meu mi-a dat numele prietenului său, Ion, şi prietenul tatălui meu i-a dat fiului său numele Constantin; că, şi-au zis ei, în felul acesta prietenia lor o să dureze o veşnicie.
Şi aceasta pentru că amândoi, din tată în fiu, în serile de iarnă, ascultam când eram mici poveşti cu zâne şi când mai creşteam buchiseam de pe buzele bunicilor fel de fel de poveşti care de pe la noi, care aduse cu corăbiile din lumea întreagă, care din lumea de dincolo.
Desigur că existau şi mari biblioteci dar marile cărţi se păstrau datorită memoriei din tată în fiu, la un pahar veşnic de vin.
Eu sunt prieten cu Constantin pentru că aşa a lăsat tata şi Constantin cu mine e prieten că a aşa a lăsat tatăl său, la acelaşi popă ne spovedim şi ne împărtăşim, iar când ne vom urca în deal din acelaşi loc ne vom risipi peste munţi şi câmpii, dar azi încă mai ducem prietenia pe drum cum o duceam încă de pe la un an când învăţam să mergem în picioare duşi de mână fiecare de bunicul lui, al meu Ion şi al lui Constantin, cum ar fi putut să-i cheme altfel decât ca pe noi?
Eu şi cu Constantin suntem azi ce am fost şi ieri – prieteni, el are un fiu pe care îl cheamă Ion şi eu am un fiu pe care îl cheamă Constantin, să nu se piardă tradiţia.
O Doamne, ce păcat că nu ne-ai dat mie sau lui o fată, dar probabil că ai vrut să demonstrezi şi altora că două linii paralele se întâlnesc la… infinit.
Seara, ne place la fiecare să adormim cu capul pe aceleaşi perini cu flori alese în cocheţi, a mea de mama pe care scrie Ion şi a lui, la fel cu a mea, pe care scrie Constantin… Poate de ceea şi visele noastre se întâlnesc mereu pe aceleaşi drumuri pline de poveşti.
Şi să bem, înainte de a adormi, un pahar cu vin, dacă e iarna să fie fiert, dar să fie făcut de noi, numai din struguri, lacrima lui Ovidiu.
Azi-noapte ne-am culcat târziu, cam despre ziuă, că ne-am luat cu poveştile şi cu ce mi-a spus Constantin, astea sunt vorbele lui; jur pe biserica de vis-a-vis, Ioane, în viaţa mea n-am niciun păcat, decât că pe la douăzeci de ani, pe când abia îmi dase mustaţa, am iubit o fată, de aici din sat, una mai frumoasă decât cireşii înfloriţi primăvara. O Doamne, dacă nu m-aş fi jurat că o iau de nevastă n-aş fi avut atâtea mustrări chiar şi azi, era prea frumos ca să fie adevărat…
Eu care sunt mai mare decât Constantin cu doi ani, Constantine, îi zic, vinul ăsta îţi place, e lacrima lui Ovidiu, împreunată cu lacrimile mele din acei ani când tu mergeai seara la Eleonora în casa aceea cu două odăi, răzimată pe doi stâlpi de stejar, o odaie în care dormea Eleonora şi cealaltă în care bunică-sa singură, oarbă şi surdă, îi ducea Eleonora în fiecare zi mâncarea. Şi uneori eu care când abia mă trezeam din visele de iubire cu Eleonora, care nu se deosebeau de realitate, îi duceam ceaşca din cafeaua mea şi Mama Măria, mă lua în braţe şi-mi spunea, Eleonora, şi eu îi sărutam mâna şi ea îmi spunea ceaiul ăsta are gust de cafea, cafeaua pe care o beam eu cu bunicul tău, seara târziu, că de aia nu s-a ales nimic din casa asta, decât dragostea, nu am reuşit într-o viaţă amândoi nici să o acoperim cu ţiglă şi nici să-i mai adăugăm o odaie.
Dar noi pe când ne iubeam nu aveam nevoie nici măcar de pat, pentru că eu când i-am zis Da, bunicului tău eram în Poiana Primăverii de aici de la noi şi era o noapte cu fulgerături numai bun de furat caii lui Sân’ Toader…
Aşa povestea Mama Măria zile şi nopţi de-a rândul dar într-o zi a trebuit Constantin să plece în armată şi Eleonora mi-a promis că mă aşteaptă şi eu am promis că am s-o iau de nevastă.
Dar într-o zi, după mai mult de un an, când am venit acasă într-o permisie, îţi aminteşti Constantine, ne-am întâlnit de Florii, ţie îţi dăduse mustaţa şi erai plin de tine, şi frumos şi plin de speranţă cum orice tânăr la 18 ani şi mai ales când îl iubeşte o fată, îţi aminteşti ce mi-ai spus, Ioane sunt cel mai fericit bărbat, mi-am găsit perechea, o fată mai frumoasă decât primăvara când înfloresc caişii.
Şi eu aflasem că, mai înainte cu două seri, era la fel de lună plină ca în amintirile mele, cum de mai multe ori mai fusese pe acea uliţă pe când eu încă o mai ţineam pe Eleonora în braţe, lampa din fereastră era dată mică, iar perdelele se dădeau la o parte din drum, numai eu ştiam cum am privit şi am privit şi tu erai cu Eleonora în patul în care probabil trebuia să fiu eu, un soldat fără căpătâi.
Atunci ţi-am spus, am venit acasă, ploua de se îneca pământul, şi eu mă înecam în propriile lacrimi, am băut un pahar de vin din acest butoi pe care-l păstrasem pentru nunta mea şi a Eleonorei. Vin împreunat cu lacrimi.
Şi dacă nici tu care nu ştiai secretul meu şi nici eu care am văzut-o pe prima femeie cu prietenuil meu lăsat moştenire de tata în acelaşi pat care putea să fie numai al meu, nu ne-am căsătorit cu Eleonora, femeia visurilor noastre şi a realităţii încă şi azi probabilă, eu te iert Constantine de toate păcatele care zici că le ai dar să mă ierţi şi tu pe mine de toate păcatele mele cu Eleonora şi pe Eleonora de toate păcatele ei cu noi amândoi, şi hai să ne aşezăm în genunchi – unul în faţa celuilalt – cu un pahar de vin între noi de pe vremea aceea şi să nu ne mai întrebăm de ce istoria se repetă şi Eleonora pluteşte pe lac, printre nuferi.
Ion Căpruciu
* Nuferii Eleonorei face parte din volumul al II-lea al cărţii “Amintiri din Casa Amintirilor”, în curs de apariţie la Editura Gorjeanul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here