Amintiri din Casa Amintirilor(II) – Lumea în gri

260

Se spune, şi eu cred că e cu totul adevărat, că ceea ce ai aflat de copil nu se uită niciodată.
Altfel cum ar fi trăit poveştile şi basmele.
Uite, eu, din cele ce am trăit ieri, chiar dacă a fost o vineri cum altă vineri n-a mai fost niciodată nu ştiu dacă îmi mai amintesc tot, pe când cele din copilărie le pot spune cu punct şi virgulă. Şi asta poate şi pentru că toate întâmplările le urzeau ursitoarele celui născut încă din ziua când lehuza îşi lua copilul în braţe şi-i punea ţâţa în gură.
Şi morţii erau tot mai apropiaţi de cei vii, că nu plecau de lângă ai lor nici după şapte ani. Mereu se duceau şi veneau iar ca să nu fie uitaţi şi nici ei să nu uite pe cei care veneau în urma lor.
Astfel, întâmplările mergeau înaintea omului şi omul după ele mereu într-o înţelegere deplină.
Dar cum cele mai multe întâmplări se transmiteau prin viu grai, oamenii neavând timp să le mai scrie, cele mai adevărate treceau în mituri şi legende.
Aşa se povesteşte că într-un război un fecior, unul de la noi din sat, plecând voluntar să-şi apere ţara, pe linia întâi o schijă i s-a înfipt în picior, mai jos de genunchi, şi după ce doctorii i-au pus un picior de lemn, el întorcându-se acasă, într-o zi de Paști s-a dus şi el la horă că era fecior tânăr şi mai avea multe zile de viaţă în faţă.
Un alt băiat, care luase hora înainte şi care urma să plece şi el în război peste câteva zile, văzându-l că nu se dă la o parte, l-a împins zdravăn cu vorbe grele: „Dă-te, bă, şchiopule, la o parte”.
Ion, că aşa-i era numele, fiind gata să cadă dacă nu-l susţinea un moş de pe margine, i-a zis numai: „Şchiop, să de Dumnezeu să vii şi tu înapoi şi tot aşa să-ţi spună Şchiopule”.
Şi blestemul s-a prins ca la carte…
Alte poveşti spunea despre recuperatorii de pe linia a întâia, care trebuiau să recupereze de la cei morţi plăcuţele de înmatriculare pentru ca aceia care le posedau să fie anunţaţi acasă pentru pomenire.
Dar aceştia recuperau mai întâi ce aveau morţii mai scump, o verighetă de aur sau mai ştiu eu ce, dar şi ei la a doua încăierare cu duşmanul nu scăpau nejefuiţi, că şi duşmanul avea acelaşi nărav.
Şi cum era să se întâmple aşa se şi întâmpla.
Şi tot aşa se mai povestea şi această poveste am auzit-o şi eu ca şi acum umbla cu picioarele goale prin satul meu, peste drum de biserică.
Nu ştiu dacă în acelaşi război sau în altul de mai încoace, când s-a rupt frontul, doi nemţi, îmi pare rău că tot despre nemţi e vorba, veneau printr-o pădure din România încălţaţi în cizme Bilgher, ce le trebuiau cizmele astea prin pădure treaba lor, dar doi soldaţi români care în viaţa lor merseseră numai desculţi, când i-au văzut: „Stai! Stai!”.
Şi nici una nici alta, cu puşca la tâmple lasă nemţii desculţi şi ei pe aici încolo.
După ce se dezmeticesc nemţii, văd o cizmă a unuia din dreptul pe iarbă.
Celălalt se uită la ea întrebând şi tot el răspunde. Unul dintre români era şchiop, avea un picior de lemn, cred că dreptul.
Şi dacă n-ai un picior, la ce-ţi trebuie două cizme?…
Nu-i aşa?…
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here