Amintiri din Casa Amintirilor – Ziua întâi de şcoală

139

Mult am aşteptat prima zi de şcoală. Din curiozitate. Nu ştiam cum arată o bancă. Tot întrebam o verişoară de-a mea cum arată o bancă în care trebuia să stai drept, să nu te întorci la vecinul… „Las că vezi tu când o să mergi la şcoală”. Şi mai curios deveneam când sora mea citea din carte.

O carte care era ca o scândură cu mai multe foi de hârtie, şi soră-mea cum o deschidea şi începea „A fost odată o capră cu trei iezi”. Am văzut şi eu capra şi cei trei iezi, dar mai mult, de unde. Nişte semne şi atât. Desenam şi eu semnele mele alea cu creionul pe hârtie, dar nu-mi spuneau nimic. Ei, cântecul acela cu iezii îl spuneam eu pe de rost dar ceva nu se lega… Că-n pădure a venit lupul şi mi-a păcălit capra de parcă nu era ca în poveste. Aveam şi eu mai multe capre cu doi iezi dar niciuna cu trei. Nu că sora mea spune de la…, ca bunica în serile lungi de iarnă când mă lua pe genunchi. Şi m-am hotărât, nu mai pun întrebări şi merg la şcoală, chiar dacă va trebui să stau nemişcat în bancă, o zi întreagă, merg la şcoală. Şi într-o zi m-am furişat şi am intrat în clasă, că şcoala era peste drum de noi. Am intrat şi m-am furişat în ultima bancă. Când a venit Domnul şi m-a văzut, se făcuse inima în mine cât un purice, m-a întrebat cum mă cheamă şi ce caut, în clasă, eu mut, norocul meu cu soră-mea care a garantat pentru mine. Am văzut eu băncile, l-am văzut şi pe Domnul, las că nu era aşa rău, dar la toamnă… Dacă mama şi tata nu mă lasă. Că sunt oi de păzit, capre şi câte nu mai sunt la casa omului, iar eu eram băiat mare, cu responsabilităţi bine stabilite. Numai eu ştiam să păzesc pe Florica de alte vaci şi s-o pasc unde era iarba mai bună şi mai grasă, de venea acasă legănându-se ca o raţă. Eu o păşteam, eu o adăpam şi parcă şi laptele era mai bun aşa… Dar prin august m-am supărat. Supărat pe mama, pe bunica, pe soră-mea. Tata nu mă vedea că venea numai seara. Le-am auzit eu pe toate trei cum socoteau câţi bani le trebuie de cărţi şi de caiete pentru sora mea… Dar mie… nimic. Şi le-am spus că sunt supărat, să mă lase în pace. Când a venit tata, eu eram cu faţa la perete, în pat şi nu vream să mănânc. Tată, zice mama, vezi că băiatul tău e supărat. Eram băiatul lui tata şi al bunicii, că bunica mai avea vreo trei nepoate, iar eu eram singurul nepot, cruce de bărbat. „Să nu-mi supăraţi băiatul”, zicea bunica, „Firea-ţi ale Coti să fiţi, că vă arăt eu”, iar tata îi dăduse toate drepturile mamei asupra mea, mai puţin să mă dea „răului”. Eram cineva, mai ales că în faţa mea, tata i-a spus că sunt băiatul lui.„Ioane, mi-a zis tata, ia numără-ţi tu vrăbiile şi vezi dacă nu-ţi lipseşte vreuna”… Să-mi număr vrăbiile… Pe cele care le prindeam cu postava sau pe cele care îmi scăpau. Mi-au trebuit vreo două săptămâni să-mi treacă supărarea… În timpul ăsta am văzut că mama îmi face un săcui, un fel de traistă din cânepă. Aveam eu unul de „Piţărăi”, dar ăsta prea semăna cu al copiilor de şcoală. Pe 15 septembrie am plecat la şcoală. Era o zi caldă de toamnă. Mă îmbrăcase mama, frumos, în nişte pantaloni de dimie, bătută în piuă, la Arcani, şi-mi dăduse şi un „mintean” tot din dimie dar alb. Şi până m-am moşmondit eu se făcuse opt. Dar şcoala nu era departe, cum v-am mai spus. Am bătut în uşă, mai ştiu eu şi am intrat. Clasa era mare. Cam două camere dacă nu chiar trei dintr-o casă obişnuită de-a noastră. Avea o fereastră la Vest şi trei la Sud, perete pe care se afla şi uşa de intrare. La Est, pe peretele alb, atârna o icoană cu Isus şi un portret al Regelui Mihai. Masa unde stătea Domnul Învăţător se afla spre Vest, iar băncile, pe două rânduri, de la Vest spre Est, un rând la perete şi altul la geam. Când se ridica Domnul Învăţător, de la masă, devenea şi mai înalt şi mai… Dar cu timpul m-am obişnuit. Totdeauna era calm, iar când începea câte un basm, aproape că-mi venea să mă duc la „masă” şi să mă aşez pe genunchii lui. Eram numai ochi şi urechi, şi probabil că şi Domnul mă observase.Domnul Învăţător preda la două clase. Nouă ne da de scris nişte bastonaşe pe tăbliţă şi cei mari citeau. Eu ascultam ce citesc „cei mari” şi mereu uitam de bastonaşe… le continuam acasă… Pe urmă citeam noi şi râdeau ei. La începutul orelor eram, însă, toţi egali. Domnul Învăţător intra în clasă, noi ne ridicam frumos în picioare, din bănci, dam „Bună ziua” în cor şi nu ne aşezam decât după ce Domnul ne răspundea şi ne spunea „luaţi loc”. Îşi punea pălăria şi bastonul în cuier şi apoi îngenunchea în faţa clasei. Noi, odată cu Domnul ne întorceam cu faţa la Răsărit, îngenuncheam, şi unul dintre „cei mari”, spunea Tatăl Nostru. La sfârşit ne ridicam în picioare şi ne închinam cu toţii. La sfârşitul orelor de curs urmam acelaşi ceremonial. Şi nici un elev nu dădea cu uşa la perete, la plecare. Într-o zi Domnul Învăţător ne-a anunţat că de Crăciun mergem să ne împărtăşim. În ultima zi de şcoală. Şi ar fi bine ca fiecare elev să spună înainte o rugăciune. În joia stabilită, toţi copiii din şcoală, îmbrăcaţi „la patru ace”, cu mamele de mână, ne-am prezentat la biserică. A urmat o slujbă „pentru pitici” şi împărtăşania, nu înainte de rugăciunile noastre spuse în faţa altarului. Preotul, la fiecare elev, ne-a dat o linguriţă de grijanie şi o cruciuliţă de argint. În ultima zi de şcoală, Domnul Învăţător ne-a urat Crăciun fericit nu înainte de a numi doi elevi din clasa întâia dintre care unul eram eu, să spună Tatăl Nostru în perioada următoare a anului. Dar între timp a fost decembrie. Când am venit la şcoală, pe peretele dintre Est nu mai era nici icoana lui Isus nici portretul Regelui. Erau nişte fotografii ale unor domni Tovarăşi de care noi nu auziserăm. Cocoţaţi undeva lângă tavan, abia mai putea să le desluşim chipul. Iar în locul Domnului Învăţător Buligan s-a prezentat unul nou. Un tovarăş, şi parcă nu era de la noi din sat.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here