Numai stejarul e de vină, stejarul care face umbră ierbii de veacuri şi nu numai pe aceste meleaguri.
Cauza e şi a strămoşilor, nu ştiu care dintre ei, bată-l soarele dacă o fi la strâns fânul, unul care se uita după ochi verzi când aducea ghindă cu carul din Dumbravă pentru porci, că se spunea pe atunci, până şi la Viena, că cei mai buni trandafiri afumaţi în podul casei sunt cei de porc crescut cu ghindă.
Ei, dar dacă aş avea eu o oglindă ca să-mi arate cât de frumoşi erau strămoşii noştri, dar mai ales cât de vrednici… Unul dintre străbunicii mei venea într-o toamnă cu carul plin de ghindă şi aci, în silişte, din câte ghinzi i-au căzut una a prins rod, sâmbure de stejar, la el în avere, cam la un metru mai la Sud de gardul fratelui său.
Şi cum să tai un stejar care îşi cere dreptul la nume, pe când şi în imnele ţărilor se spune „din stejar, stejar răsare”.
Străbunicul meu cel cu stejarul a murit la Rovine, norocul lui că înainte de a muri a lăsat un fiu în urma sa şi stejarul drept moştenire, ca eu şi verişorul meu acesta al patrulea să-i ducem mai departe numele.
Dar într-o zi verişorul, repet, al patrulea, că dacă era o vară ne puteam lua de mână şi fuga la biserica de peste drum ca să refacem lanţul, zală cu zală, spre gloria neamului, vrea să facă gard şi stejarul de un metru şi jumătate în diametru, cade şi la el de o palmă de copil înţărcat.
Am rugat, m-am aşezat în genunchi în faţa stejarului să se dea mai departe spre Nord, să umble în toate ramurile şi în toate rădăcinile, numai să se mişte cu o palmă spre Nord.
L-am rugat pe vecinul, verişorul cum am mai spus, dă omul meu gardul mai la Sud, înspre tine, numai cât are stejarul dreptul la pâine, că numai stejarul e al meu, pământul rămâne la tine.
Dar el nu şi nu, terenul fiind al meu şi stejarul îmi revine…
Dar uite, are numele meu încrustat în vine şi dacă îi fac semn, am dat puţin cu vârful unui cuţit, curge sângele meu.
Mai aşteaptă un an, era primăvară, să mai facă la toamnă o ghindă, să o pot culege şi să-mi crească din ea un stejar, am s-o pun la mijloc, are trei metri toată averea mea lăţime, de la Nord la Sud.
Şi dacă peste o sută de ani stejarul tău, cel nou născut va avea trei metri, mi-a spus vecinul, nu va călca proprietatea copiilor mei sau a celor ce se vor afla la Sud….
Şi atunci eu, cu propria mână, i-am dat securea; norocul meu că încă pe vremea aceea nu era inventată drujba, şi el taie, taie cu securea, ce taie într-o zi noaptea stejarul adună aşchie cu aşchie şi pune la loc şi eu sunt optimist, ca tot omul de altfel, stejarul nu va muri, vor cânta în el într-o zi ale frumoase, fie ce o fi… şi el taie şi acum.
ION CĂPRUCIU
* Povestirea face parte din volumul al doilea al cărţii „Amintiri din Casa Amintirilor”, aflat în curs de pregătire.
