Amintiri din Casa Amintirilor – Sodolul*

134

Din vremuri de demult, se aşezau satele noastre, precum Drăgoeştii mei, pe firul apelor, să aibă oamenii şi dobitoacele apă proaspătă de băut. De lacrimă şi de dor, de albastru, poartă cu el toate stelele îndrăgostiţilor de pe un cer de mai. Uneori mai iute, alteori mai domol, mai puţină sau mai multă, firea sa totdeauna curge pe măsură şi rareori iasă din matcă, dar nu din sine. Pro­prietar de grădini, de sus se văd arinii şi sălciile, pe margini, aliniaţi ca nişte soldaţi în poziţie de drepţi.

Ca şi cum ar fi izvorât din inimile oamenilor, vara mai rece, iarna mai cald, totdeauna plin de speranţă, până mai ieri mâna neobosit la vale cinci mori. Pentru o pivă era prea mic sau poate nu-i plăceau bătăile de ciocan ce ar fi spart liniştea satului în nopţile scurte ale verii. Mai înainte de doine şi de balade, de când umblă, de când stă, ne cântă bucuria şi-amarul, dorul şi jalea pe la Porţile înalte din lemn de stejar. Cu aceleaşi sentimente faţă de sine şi de alţii, de veacuri, ne arată în oglinzile proprii. Nu vrea nimic, totdeauna se dăruie! Copil fiind, îmi plăcea să mă spăl pe ochi dimi­neţile cu limpe­zimile şi simpli­tatea firii sale. Şi dogoarea verii mi-o stamparăm cu mângâierile sale, gol, parcă într-un lan de secară.
Astăzi, ca orice geniu, se risi­peşte ducând în spinare o moară, o singură moară, pe când mintea sa ar putea căra o hidrocentrală. Ba ne-a spus unora că i-am face cu ramuri cuib într-un stejar mai înalt ar putea să dea la tot satul apă de băut. Şi tare mă tem că dacă cineva iar face analizele, satul nostru şi-ar putea potoli setea c-o apă „mult mai plată” decât în toate reclamele de pe oriunde.
Eu mă mulţumesc că-l pot privi, în fiecare zi, cum trece pe la poară şi tare mă mâhnesc, uneori, când unii dintre vecini îi tulbură oglinzile, la propriu, cu tot felul de gunoaie şi la figurat, cu toate blestemele de parcă cineva ar arun­ca tină de unde se încaieră câinii, înăun­tru de sine, să-i tulbure firea. Dar el iar se tulbură şi iar se limpezeşte înspre oglinda sa milenară, că banii noştri nu ajung, iar SAPARD-ul nu ştie de râul nostru.
Ion Căpruciu
*Povestire din volumul Amintiri din Casa Amintirilor, aflat sub tipar la Tipografia ProdCom Srl

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here