Îţi scriu din nou mamă. Că tu, în veşnicia ta, ai tot timpul să mă asculţi.
Ştii că sunt pensionar. Că la noi în sat nu mai sunt decât pensionari şi asistaţi social. Eu sunt pensionar CAP. Un pensionar a cărui singură vină e că n-a vrut să se înscrie la colectiv. Că doar tu, mamă, ştii că m-ai ţinut ascuns o săptămână în pivniţă să nu mă ia cu duba, ca pe nenea. Că ne-a pus dracul să spunem, că la noi nu e zonă de colectivizare, că doar ştii ci ăla de la Sfat, când a fost să dea probă de sol, au luat pământ din ogoarele de cânepă.
Dar degeaba am stat eu ascuns. Că doar ştii şi tu. Când a venit Ion, nepotu-tu de la liceu, şi a zis că până nu ne înscriem la colectiv el nu mai e primit la şcoală.
Şi noru-ta ce să facă?!… S-a înscris „de bună voie şi nesilită”. Ce era să mai facem? Că ne luaseră tot. În primul rând 8 ha de pământ cu boi, căruţa cu cai, 50 de oi, o vacă de lapte cu viţel. Un cazan de ţuică pe care tu l-ai scăpat de la nemţi că le luam pentru cartuşe, îngropându-l în grădină. Apoi plugul de fier, prăşitoarea, semănătoarea… şi câte altele. Un an de zile am muncit cu caii şi boii, ai mei, la diferite treburi. Eu vedeam că mai mulţi stăteau pe lângă noi, ăştia care munceam, dar îmi vedeam de treabă. Unul era şef de atelaj, altul şef de echipă, altul şef de brigadă, altul mare socotitor, altul casier, altui contabil, secretar, preşedinte, vicepreşedinte, dar parcă tu nu ştii…
Eu mă sculam dis de dimineaţă. Dam boilor mâncare, îi adăpam şl toată ziua căram. Ce se găsea. Unul era care ne ţinea socoteala într-un caiet. Când am plecat în cursă, când m-am întors. După un an de zile. Ştii şi tu că am venit desculţ acasă. Mai eram dator cu două sticle de vin. Le băusem şi eu de ziua mea cu nişte prieteni.
Anul următor am intrat la vaci. N-aveam unde să plec şi, ştii şi tu, trebuia să am grijă de casă şi de voi.
La vaci era bine. Iarna în grajd, vara la câmp, la păscut îmi era mai greu la muls, dar omul se adaptează, învaţă în orice anotimp al vârstei.
Dar, şi aici alţii lua smântâna. Tovarăşa Preşedintă, soţia, adică, avea nevoie de doi litri de lapte pe zi – i le ducea Măria, cald, abia muls şi apoi tovarăşa vice, tovarăşa contabilă, că toţi trebuia să trăim de unde muncim. Şi m-a pus dracul să le spun într-o şedinţă ce şi cum cu laptele. Ce mai rămânea dam la stat. Cincizeci de bani litrul. Cu ce luam pe lapte nu plăteam nici un văcar. Şi noi eram 5 văcari, un şef de echipă, un şef de brigadă… Ei, şi noi nu trebuia să bem o cană de lapte?!…
Eu n-am spus cu intenţie, că tot el ne spuneau „să criticăm tovarăşi, să analizăm toate aspectele şi să îndreptăm greşelile”.
Şi m-au avansat la cai. Ăştia cel puţin nu-i mai mulgea nimeni. Că din 100 de cai câţi au fost la înfiinţarea CAP-ului, mai erau 20 de mârţoage. Şi astea trebuiau desfiinţate, că ştiţi cum e cu victoria socialismului la sate, stăteau înaintea tractoarelor. La cai eram domn. Îi împiedecam în izlaz şi mă culcam. Dar n-am mai apucat iarna. A venit unul şi i-am dus la crescătoria de porci. Bine că ne-a scăpat de ei. Dar nici nu ştiu câţi au ajuns la crescătorie. Le-am dat drumul pe şosea la vale şi a mea a intrat în grajd, că era poarta deschisă. Toată vara am ţinut-o în grajd cu fân şi iarbă. Că mi-era teamă să nu mă prindă cu ea. Mai târziu am aflat că şi alţii au cai. Dar n-a mai zis nimeni nimic.
Pe urmă, doar ştii mamă, au venit cu acordul global. Ei arau, semănau şl prăşeau mecanic, noi o praşilă cu sapa. Mai cu îngrăşăminte, mai cu o ploaie de la centru. La cules ne făceam noi partea noastră. Las că pe unii i-a mai şi prins, că ştii pe nea Ion, săracul, că a murit. Ăsta îşi lăsase în ţarină porumbul necules, ca şi noi, de altfel. Adică a cules el, dar din doi în doi, cum o fi numărat săracul, tot ca noi, unul îl rup, doi îi las. Şi după ce s-a terminat culesul şi la radio şi la televizor, nea Ion s-a dus în ţarină cu sacul… Şi l-au prins. Abia apucase să bage în sac trei ştiuleţi. Dar fapta e faptă, martori se găsesc… La judecată: Domnule Popescu, aţi luat porumbul acesta (corpul delict era în sac în faţa completului) din tarlaua CAP-ului? Nu, Domnule judecător, porumbul acesta l-am adus de acasă în câmp, că am o afurisită de vacă pe care n-o pot prinde în câmp până nu-i dau un porumb. Şi apoi de unde să culeg porumbul? Uite e scris şi în ziar: „CAP «înainte» din Com. Brădiceni, fruntaşă. A terminat recoltarea tuturor cerealelor”. Judecătorul a luat ziarul, a citit şi a zâmbit. Mda, a zis! Astfel ne descurcam cu toţi, mamă, că doar ştii. Apoi au adus soldaţi să ne păzească de hoţi, ştii şi tu, că i-a cazat la şcoală şi într-o duminică au luat foc şi a ars şcoala, dar numai acoperişul. Că doar tu mi-ai spus că au găsit pompierii, în pod, abecedarul lui Creangă, după care ai învăţat şi tu, dar pentru că avea pe copertă regele, a venit unul de la securitate şi a luat toate cărţile. Ăla de a cumpărat anticariatul de pe Dâmboviţa şi acum e miliardar.
Ion Căpruciu
*Povestire din volumul Amintiri din Casa Amintirilor, aflat sub tipar la Tipografia ProdCom SRL
