Am în faţa casei un păr. Altoit şi tânăr. Port altoiul lui, l-am adus din Dealul Hobiţei. L-am plantat cu mâna mea şi, după doi ani, l-am altoit. Cu altoiul de la un vecin din sat.
A crescut mărişor. Şi n-am umblat la obiceiurile sale, tocmai ca să se simtă ca acasă. În primul an de rod, a avut două pere. Mari şi frumoase, ca, de altfel, şi bucuria mea. Anul trecut a fost plin. A trebuit să-i pun tot felul de propte să nu se rupă. De fapt, eu le-am numit susţineri, aşa cum se obişnuieşte pentru un elev eminent. Mare era bucuria nepoţilor şi mândria mea cu un asemenea pom.
În primăvara asta, însă, n-a înflorit. O floare măcar?! Poate genul, poate specia. Dar ceilalţi pomi de o samă cu el?! Într-o zi mă bărbieream. Şi am pus oglinda între ramurile sale. Dintr-o parte ne priveam amândoi. Şi, deodată, părul s-a aplecat cu toate ramurile până aproape de pământ. Aşa cum se aplecase anul trecut, când era plin de rod. Îi era ruşine. Îi era ruşine de mine şi de el însuşi… Şi de vântul care-i susura printre ramuri, şi de păsările care-şi făcuseră cuib, sus, între două ramuri.
Ion Căpruciu
