Priveam într-o zi o pădure. De aici, de la noi. Dincolo de Bâlta, spre Dealul Bătrân. Plecasem să culeg ciuperci, într-o zi când pensia mea avea valoare de 5 kg de ciuperci. Îmi spuneau unii, mai tineri, că la oraş, cea mai scumpă pizza e cea cu ciuperci româneşti. Prin oraş ei înţelegeau Roma, Milano, Madrid.
Eu n-am trecut de Târgu-Jiu, de când am ieşit la pensie. Până la Bucureşti îmi trebuie o pensie. Ca să mă întorc trebuie să stau la fiul meu încă o lună, să am bani cu ce plăti întoarcerea. Dar fiul meu era la cules de căpşuni în Spania.
Degeaba au concurat 10 pe un loc la facultate în 1988, la absolvire, în 1993, nimeni nu mai avea nevoie de un inginer agronom. S-a calificat direct şomer, după cinci ani de agronomie. L-am ajutat eu din pensia mea amărâtă. Până a găsit o ofertă în Spania. La cules de căpşuni. Şi eu la cules de ciuperci, aici în Dealul Bătrân, din al doilea sondor al ţării. Că primul ştiţi voi cine era. Cinci euro un kilogram de ciuperci, dacă culeg 10 kg într-o zi, într-o lună am depăşit câştigul lui fiu-miu în Spania, la cules de căpşuni.
Doamne unde am ajuns?… Unde ne-au adus „Marii noştri conducători”. La un salariu al lor de deputat, de o sută de milioane, ne dau şi nouă două milioane pensie, după 40 de ani de muncă. Da, dar ei nu se pot duce la cules de ciuperci sau în Spania, la căpşuni.
Nu prea sunt căpşuni. Dar mie îmi place pădurea. Pădurea de stejari numai unul şi unul. Nu mă mai satur s-o privesc!… A cui o fi fost?!… A cui o fi?!… Ce minunăţie. O fi Pădurea de argint?!… Majoritatea copacilor sunt cam de grosimea unui om, aş zice mii de gemeni, de parcă au fost clonaţi de Dumnezeu şi lăsaţi să crească, fiecare, în libertatea lor de gen şi specie. Dacă şi noi oamenii, am fi fost, tot aşa, lăsaţi să creştem fiecare, în felul lui şi în iubirea de aproape, sau măcar numai în îngăduinţă. Că vedeţi voi, oameni buni, nu zicem copaci buni, tocmai că în viaţa asta, n-am auzit un gorun să-l înjure pe un stejar, de alături, că-i face umbră sau măcar să-i zică: dă-te mai încolo, moşule.
O, Doamne, dacă aş putea zice popor, cum zici pădure…
Ion Căpruciu
*Povestire din volumul Amintiri din Casa Amintirilor, aflat sub tipar la Tipografia ProdCom Srl
