Amintiri din casa amintirilor – Omul şi nucul

789

Legenda spune că nucul se înmulţeşte numai de păsări şi veveriţe. Omul nu plantează nucul aşa cum plantează ceilalţi pomi fructiferi sau via. Nu-mi dai dreptate, cinstit cititor, dar te întreb, ai văzut tu vreun Ceauşescu să planteze vreun nuc?!… Cel ce plantează un nuc, se spune, va muri când nucul va ajunge de grosimea gâtului celui care l-a plantat. Poate de aceea nu m-a lăsat tata, săracul, să plantez un nuc în grădina casei când aveam doar 7 ani. Sau poate locul, cât o biserică, ce-l ocupă un nuc la maturitate într-o grădină de om sărac.

După vreo 40 de ani, locuiam la bloc. Ca toţi fiii patriei care construiau socialismul la sate şi oraşe. Din victorie-n victorie până la înfrângerea totală. Primisem ordin, de sus, să plantăm arbori în faţa blocului. Tei, plopi, sălcii plângătoare nu, că poporul român n-avea voie să fie melancolic. Se mai admiteau nuci, castani… Într-o zi administratorul a venit cu un pui de nuc. Se mai vedea cum îşi trage rădăcinile dintr-o nucă mare şi frumoasă. A făcut o groapă şi a plantat nucul. Noi, ceilalţi, ne uitam la el. Omul suferea de o boală nemiloasă. Doctorii nu-i mai dăduseră mult de trăit. A venit spre noi zâmbind „Când o să crească nucul şi o să ajungă ca pe gâtul meu de gros”… Cam 9-10 ani.
Toamna următoare am venit câteva zile la părinţi. Pe dealul satului consătenii mei plantau nuci.
Erau „de plăcere” membri CAP. Sunt sigur că ştiau legenda nucului. Peste vreo 9 ani, CAP-ul a fost desfiinţat, a murit… Satul e cu aceiaşi oameni, gospodari şi acum stăpâni, fiecare pe partea lui care i-a revenit din livada cu nuci. Fiii şi nepoţii lor abia aşteaptă să vină toamna „să bată nucii” şi să adune nucile. Nişte nuci mari şi moi la coajă, să le spargi în dinţi.
Doamne, ce-i şi cu medicii ăştia stomatologi, că numai ei învaţă copiii să spargă nucile cu dinţii…
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here