Povestea aceasta am găsit-o pe drum într-o duminică la noi în sat. Aproape se povestea singură… din gura unui moş, n-are importanţă numele că la noi în sat a rămas numai renumele celor care au fost, deci să-i spunem Povestitorul. Ca să mă credeţi am să vă dau un alt exemplu, Popescu, aşa îi era numele, dar dacă în viaţa de zi cu zi era notar, toată lumea i-a zis Notarul, şi astăzi urmaşii au rămas „ai lui Notarul”, şi tot aşa ai lui Diaconul, ai lui Factorul… lui i-a rămas numele Povestitorul…
Povestea e simplă, ca a oricărui om de la ţară din vremea aceia, şi a fost transmisă din gură în gură, fie pe partea dreaptă a drumului, fie pe partea stângă dar pentru că de fiecare dată mai căpătă câteva înflorituri, m-am hotărât să vă spun eu ultima variantă care circulă pe uliţă. Voi dacă mai găsiţi şi alta eu nu mă supăr.
Moş Pleşa, nu ştiu dacă numele i se trage de la muntele Pleşa sau muntele Pleşa i-a luat numele, venea într-o zi de iulie, pe la amiază, era pe atunci tânăr, nu avea mai mult de douăzeci de ani, de la vânătoare, venea călare pe un cal alb cum îi şade bine unui tânăr cu şoimul pe umeri şi cu Corbea, câinele după el. Era cam zăpuşeală, soare de iulie, ţi se face sete vrei nu vrei, că ai dori să bei chiar apa care îţi udă cămaşa numai să poţi să-ţi continui calea. Câinele Corbea avea şi el o limbă care nu-i încăpea în gură dacă şoimul întinsese aripile sus să mai facă puţină umbră. La intrarea în Câmpul Fomii văzând câinele o fântână cu cumpănă la o poartă s-a aşezat la umbră cu botul pe labe, lasă-l măi Pleşo că vine el după tine, dar dacă e totuşi fântână, ce şi-a zis Pleşa, să bea şi el o gură de apă. Cana de lut era la îndemână, o cană cum se dădea de pomană cu vin la Joimărele numai să scoată o găleată cu apă proaspătă. Ce zic eu apă doamne, care astâmpără setea şi bogatului şi săracului deopotrivă, apă să fie de sufletul morţilor.
Când dă să plece, iată şi o fată cu un urcior cu ţâţă din alea care se făceau la Găleşoaia, rogu-te, zise fata, scoate-mi şi mie un strop de apă că e cumpăna grea, Pleşa, cu plăcere, şi umple urciorul… Cum poţi să refuzi o fată, zice, şi-i umple urciorul, dar ai tăi unde sunt, sus în coastă la fân…
Cum poţi să refuzi o fată, când te îmbie cu o aşa voce şi, mai ales, când îţi e şi sete. Te mai uiţi ce ochi are fata şi că ar trebui să aibă ochii verzi…
Lui Pleşa i-a rămas în gură gustul acela de apă şi nişte ochi verzi care priveau dincolo de stele.
Şi a pornit iar la drum. Parcă şi calului îi era mai uşor, avusese şi el parte de odihnă şi de-o gură mai lungă de apă… Ajungând în Dealul Câmpofenilor, Pleşa se dă puţin la umbră, nu sosise şoimul, mai era până la asfinţit.
Lângă el abia acum vede doi pui de păr pădureţ, din aceia care cresc singuri din seminţele purtate de vânt. Şi Pleşa a scos puii de păr pădureţ, era în iulie, şi i-a sădit în Peri, fie ce o fi, avea el un loc ca de altfel şi alţi consăteni de ai lui în Peri, locul era cam sălbatic, nu se prea făcea fânul, şi mereu trebuia curăţat de rugi şi mărăcini.
Primăvara când s-a dus ca de obicei să scoată mărăcinii şi rugii, dă peste ei, doi lăstari de-o palmă. A şi fost vremea ca la carte, e adevărat îi mai udase şi el toată vara, iarna cu zăpada numai cât trebuie şi primăvara cu ploi şi căldură că puii de păr erau de mai mare dragul de ei.
Mai că nu i-a sărutat… Le-a pus şi câte un arac la fiecare că zicea că omul trebuie să aibă pe cineva de cine să se sprijine, altfel dă în căutare de sine şi nu se mai întoarce.
Vara s-a dus la nedeie la Câmpul Fomii şi fata aceia nici nu ştia cum o cheamă, nici dacă are ochii verzi, dar vorba aceea, dacă nu-s verzi, dar vorba aceia, dacă nu-s verzi sunt albaştri, negri sau căprui ce importanţă are dacă fata e cum nu e alta şi pe deasupra mai ştie şi să surâdă, că de a-i fi chiar de piatră şi tot te-ai dezgheţa. Pleşa, nici una nici alta, a luat-o de mână şi a intrat cu ea în horă, nu se ştie cât au jucat dar mai repede ca oricând a apus soarele şi fata trebuia să fie acasă înainte de asfinţit. Pleşa a condus casa până în poarta casei.
Toamna, cei doi peri mai crescuseră un metru şi jumătate, dar erau doi peri pădureţi. A aşteptat toată iarna şi primăvara iar şi-a făcut drum pe la Câmpul Fomii, „Pe ultiţa ce mi-e drag, cale n-am dar drum îmi fac”, văzuse în toamna trecută când a dus fata acasă în grădină un păr plin de pere, nişte pere mari, galbene cât gutuile dacă vreţi să le vedeţi cum arătau, urcaţi-vă în Peri prin octombrie, şi azi sunt doi peri ca ăia, vedeţi-i în realitate, eu nu mă pricep chiar aşa bine să descriu. Pleşa cum vă spun, s-a dus la amiază, a bătut în poartă, şi a cerut îngăduinţă, la poartă era o femeie trecută de 40 de ani să-l lase să ia doi lăstari de păr de anul trecut. I-a desfăcut uşor cu cuţitul şi i-a pus într-o batistă pe care o avea deja pregătită. În aceiaşi zi a altoit perii. Şi, de Sfânta Maria, iar s-a dus la nedeie. Fata îl aştepta în poartă. Mi-a spus mama că în primăvară ai luat doi lăstari din părul nostru. Aşa că s-a prins altoiul… a mai zis fata. Ehei, în gândul ei, câte găleţi cu apă nu am pus şi eu la rădăcina lor, oare perii se sădesc în iulie, da zise Pleşa care ştia şi el, în iulie se sădesc perii şi dragostea. Ei, dragii mei, acum ştiţi de ce se cheamă Dealul acesta Dealul Perilor.
Povestitorul, ca şi Pleşa, ca şi alţii de sama lor, când cunoşteau o fată, fie ea cu ochii verzi, negri sau albaştri sădeau mai întâi doi peri în Dealul Perilor şi numai dacă pomii dădeau în flori cereau fata de nevastă.
ION CĂPRUCIU
*Povestire din volumul “Amintiri din Casa Amintirilor”, în curs de apariţie.
