Amintiri din Casa Amintirilor – Mult am plâns lângă un cais în floare*

291

Mult am stat şi m-am minunat, şi am plâns lângă un cais în floare. A înflorit în primăvara asta cu nişte ochi mari de copil. Am privit la el cum se bucură, cu nişte lacrimi mari de prunci la vârsta îngerilor. Când mai sufla şi un vânticel cald de primăvară, se ridica parcă pe vârful picioarelor, să privească dincolo, în curtea vecinilor, să se arate…

Pe la noi sunt puţini caişi, că li-i viaţa scurtă şi nu rodesc în fiecare an din cauza îngheţului. Dar caisul meu era din basm. Aşteptam să vină Făt Frumos în căutarea Zmeului… Caisul meu altoit pe un corcoduş. Un fel de clonare, aş putea spune. Dintr-un mugur, atâtica, am reuşit un pom de toată fala. „Dar pe mine m-ai omorât, aud un glas mai aproape de firul ierbii”. Mi se pare, mi-am zis, dar nu, a repetat: „O retezare cu fierăstrăul, pe la genunchi, în plină creştere… la nici zece ani, şi ştii visele, asta ce înseamnă?!… Nu înseamnă moarte?!…” Nu te-am sacrificat, zic eu, te-am înnobilat… Ţi-am dat titlu de nobleţe… Dacă nu eram eu, acum erai un corcoduş plin de mărăcini şi te mâncau caprele la margine de drum. Sau da cu piatra în tine orice gură cască întârziat prin ţărâna vremii să-şi astâmpere setea, strâmbându-se de gustul acrişor al poamelor tale, scuipând cât mai departe sâmburii, printre dinţii străpeziţi, la cine ştie ce dihănii.Eu te-am înnobilat bă tărtăcuţă, te-am făcut iubit de toţi, de la prunc la bătrân, de la pasăre la zmeu… Şi tu te-ai supărat pe mine că nu te-am lăsat în tufa ta de mărăcini, uitat de lume şi de Dumnezeu. „Da, zice, m-ai înnobilat. Dar mai întâi m-ai retezat pe la genunchi, cum spusei… Ţie dacă ţi-ar reteza cineva picioarele şi ţi-ar mai pune şi o povară ca asta în cârcă, ce-ai zice!?… Povara asta care se înalţă văzând cu ochii, şi când se va mai urca şi Zmeul şi Făt Frumos?!… Dacă eram eu un măgar îmi puneai în cârcă un sac de sare, nu te băgam eu prin vad şi ştii ce uşor ieşeam la mal… Tu te bucuri de caisul tău. Şi toţi cei care îl privesc. A înflorit, ţi-e mai mare dragul… De mine, însă, cine îşi mai aminteşte, gârbovit şi cu cocoaşa asta în spate. El e mândru ca un prinţ şi mie îmi dau lacrimile. Drept recunoştinţă că-l port în spate mai mă ia şi peste picior, râde de mine când îmi degeră tălpile, desculţ pe zăpadă, şi el râde… Pe el îl mângâie razele soarelui şi pe mine mă şfichiue vântul pe la urechi. Dar am să i-o spun eu într-o zi, când o-m îmbătrâni amândoi. Acum îmi zice doar bă cocoşatule, că mi-a ieşit o gâlmă aici unde m-ai tăiat şi ai pus mugurul… Că n-am vrut să-l înfiez, dar mi s-a făcut milă, eu singur, el singur… De ştiam că voi purta toată viaţa mea un străin în spate şi fără nici o recunoştinţă… Măcar să-mi zică tată, să-l aud şi eu o singură dată măcar, tată… O să vadă el când am să îmbătrânesc şi o să-mi ruginească genunchii şi şalele… Acum e prea sus şi cu capul în nori, să-şi mai amintească de mine, de noi cei de jos, talpa ţării. O să vadă el când m-oi scutura eu puţin… de viermi şi de omizi. Altfel îl port în spinare, că mă bucur şi eu când un copil muşcă aşa cu toată gura o caisă abia dată în pârg. Mi se umple şi mie sufletul de siropu-i delicios. Că aşa-i pe lume, nu prea avem timp de eroi şi veterani. Ce zic eu, câţi copii îşi mai amintesc de părinţi?!…”
Ion Căpruciu

* Povestirea de faţă face parte din volumul „Amintiri din Casa Amintirilor”, al scriitorului Ion Căpruciu, carte în parte publicată în Gorjeanul şi aflată în curs de apariţie(I.Predo)
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here