Era la începutul primului război mondial. Se sunase mobilizarea. Şi flăcăii din satul nostru cunoşteau mai toţi ziua când trebuiau să se prezinte la oaste şi unde. Şi mamele, mai ales, plângeau, şi bunicii. În jalea asta care umplea tot satul, parcă o compensaţie a naturii, flăcăii şi fetele se iubeau tot mai mult şi nu trecea o duminică fără cel puţin o nuntă.
Şi Ileana s-a măritat cu Dumitru. Cam repede s-au hotărât dar cine şi cum să mai pună întrebări. Fetele de vârsta Ilenei purtau deja prunci în pântece. Multe fete se mândreau că peste câteva luni o să nască. Neamul îşi cerea dreptul la viaţă şi tot omul era conştient că din război n-o să se mai întoarcă mulţi, dar numele lor, peste veacuri, va fi asigurat. Tot satul a fost la nunta Ilenei şi a lui Dumitru. Cuscrii erau buni gospodari. O săptămână a durat nunta. Râuri de vin au curs şi tot omul n-a putut găsi vreo vină bucatelor alese. Lasă că şi Dumitru era unul dintre cei mai falnici feciori, iar Ileana era parcă din basm. După vreo câteva zile Dumitru a plecat la oaste. A mai venit el pe acasă, o duminică, două, dar cum nemţii erau la Jiu, Dumitru a intrat şi el în luptă. Şi de la Jiu la Mărăşeşti, nici cărţile nu se scriu aşa de repede. Ileana a rămas acasă. Şi tare era amărâtă. Numai ea nu era însărcinată. Pe uliţa noastră, se povesteşte că toate fetele măritate până în război erau acum grele. Grele de prunci şi de speranţă. Numai Ileana plângea în sine şi umbla cu privirea în pământ. Maică-sa nu îndrăznea s-o întrebe, soacră-sa nici atât. Dar Dumitru mai avea un frate. Leit ca el. Şi-i venise şi lui ordin de chemare. Şi Ileana n-a mai putut răbda. S-a dus şi i s-a dăruit. I-a spus lui Alexandru că Îngerul a vestit-o că Dumitru al ei a murit. Şi dacă Dumitru ei a murit ea nu mai are rost în viaţă. La ce să mai trăiască. Copil nu are cu el. Că dacă era însărcinată… Şi Alexandru o iubise şi el. O fi de la Dumnezeu şi-a zis. A doua zi, Alexandru a plecat la oaste. Toate fetele l-au condus până la ieşirea din sat. Pe Ileana au podidit-o lacrimile. O lună a plâns mereu. Au dus-o la doctori, au dus-o la preoţi… După o lună s-a oprit brusc. Cânta şi era fericită. Mulţi ziceau că Ileana a înnebunit… După şapte luni a născut un băiat. De la nuntă era bine, nouă luni. Şi copilul creştea şi toată lumea se minuna de frumuseţea sa. Mamă, îi zicea, lui soacră-sa, într-o zi, ia uite ce bine seamănă Cosmin cu Dumitru, iar cealaltă, mamă, zicea, uite ce bine seamănă Cosmin cu Alexandru… Şi războiul s-a terminat. Nici Alexandru şi nici Dumitru nu s-au mai întors din război. Copilul creştea mare. Şi parcă într-o zi semăna cu Dumitru şi-n cealaltă cu Alexandru. Ileana s-a spovedit la preot. Iartă-mă părinte, a zis Ileana. Să te ierte Dumnezeu, a zis preotul.
Ion Căpruciu
* Povestirea de faţă face parte din volumul “Amintiri din Casa Amintirilor”, al scriitorului Ion Căpruciu, carte în parte publicată în Gorjeanul şi aflată în curs de apariţie(I.Predo)
