Mama Paraschiva era o fată frumoasă. Blondă şi cu ochii albaştri, cu un păr lung parcă se revărsa un lan galben de grâu, înaltă subţire, cu un glas al doinelor, ştia şi carte, citea şi socotea mai bine decât mulţi alţii din satul plin de bărbaţi unul şi unul, iar scrisul ei era o lecţie de caligrafie şi pe deasupra călărea calul ca o desdemonă după ce se urcase din fugă în şa. Bunicul său ţinea mult la ea, de altfel el o dăduse la şcoală. Boier de viţă veche, o ţinea de băiat că nepotu-său, era cam molâu la minte, îi zicea bunică-său, copil de sâmbătă seara, ştia şi puţină franceză, de, ca omul lipsit de griji, pe la Paris, bunicul…
Tatăl său ţinea mai mult la Iordache, că era fiul său şi de fiecare dată când se ivea ocazia, îi tot spunea „Dache al meu îndemâ-ne-te că tu vei moşteni pe aici,” dar Chiva zicea Dache, Chiva o să se ducă la casa ei cu Staicu al lui Calistru că şi acela e bogat şi cam tăntălău numai bine cum îi place Chivei noastre. Da, ce-ţi veni tată zicea Chiva, eu te-a întrebat pe dumneata când ai luat pe mama, de ce şi cum?
Bunicul asculta, lasă Chivuţo, zicea, nu te lasă bunicul tău pe drumuri, cât oi trăi eu tu n-ai să duci lipsă de laptele cucului.
Mama Paraschiva trecea atunci repede şi-l lua pe bunică-su de gât, sărutându-l… Şi mereu umbla cu bunicul la târg, după ţoale de alea boiereşti, după pantofi pe porunceală, şi nici parfumurile cele mai scumpe nu-i lipseau, iar seara se auzea de sus din odaia ei multe cântece, niciodată de jale. Pe la optsprezece ani a cunoscut un băiat, era elev la Şcoala Normală, Nicolae, copil sărac dar chipeş, înalt şi brunet cu ochii verzi, când a luat-o odată în braţe s-a aplecat ca nuiaua de salvie la adierea vântului.
Bunicul a văzut totul, dar cum şi el fusese tânăr, copii zicea, şi a păstrat secretul doar pentru el.
Dar într-o zi a murit bunicul, a murit de inimă în Dealul Bătrân. Era la coasă, că din toate muncile câmpului la coasă îi plăcea şi o făcea din pasiune, în pantaloni scurţi albi de bumbac, pantofi albi şi în mâini cu mănuşi. Pe unde trecea el cu coasa toţi ziceau, pe aici a trecut Moş Alexe cu coasa. Şi-l blestemau vacile că nu le mai lăsa un fir de iarbă. Era căldură mare şi dintr-odată a căzut pe polog… Când a văzut Paraschiva i-au dat lacrimile cât nişte ouă de porumbel dar ce să facă, l-a pus în cabrioletă şi a venit cu el acasă. La înmormântare a venit tot satul că era cu dare de mână Moş Alexe, iar obiceiul acesta care mai e încă la noi în sat şi astăzi de a conduce omul pe ultimul drum era şi atunci.
Multe zile şi nopţi a plâns Paraschiva după bunicul său. Erau zile când nu mânca nimic, nu vrea să audă de nimeni şi o lua pe drum la vale de dimineaţa şi se întorcea seara târziu pe întuneric… oamenii ascultând cântecul Alor Frumoase.
Nicolae nu prea îndrăznea să se apropie de Paraschiva ştiind-o în doliu dar se mai întâlneau câteodată din întâmplare. Într-o zi i-a văzut tatăl Paraschivei, tu eşti de Nicolae Chivo, te prefaci că plângi după bunicul tău şi tu te întâlneşti pe ascuns cu acesta. Ai deja 20 de ani şi să ştii că te mărit. A doua zi au şi venit peţitorii din partea lui Calistrat pentru Staicu. Mai dă tatăl Paraschivei 10 galbeni, mai un răzvor de vie în Dealul Bătrân, mai pune şi Calistrat un loc de fân în Răchiţi, o vie în Gruia, un rând de pruni în Zmidă…
Dar Paraschiva a doua zi a fugit de acasă. Unde-i, unde-i, a înnebunit Paraschiva că şi aşa o luase razna… Dar nu-i nici Nicolae şi acela era în toată mintea.
După vreo trei luni de iarnă i-au găsit, i-au găsit într-o pivniţă în Dealul Hobiţii. N-a putut nimeni în iarna aceea să treacă Bistriţa care era pe atunci o apă mare şi cine să se gândească la cei doi că s-ar fi ascuns într-o pivniţă pe vreme de iarnă.
E adevărat, pivniţa aceea am mai prins-o şi eu prin 1954, era ca o casă cu două odăi şi cu cunie – în faţă avea şi târnaţ, toată construcţia fiind din lemn de stejar cioplit în secure şi bardă şi încheiată în ţancuri cum numai ăi bătrâni mai ştiau să facă, cele două odăi, drişcuite şi date cu var, de parcă pereţii erau de lapte.
Pădurea fiind aproape, lemn aveau din belşug, pivniţa plină cu de toate, că unii gospodari ţineau în deal pe lângă butoiul cu vin şi boasca din care se făcea rachiu. Ba chiar şi cazanul de ţuică. Şi desigur pădurea era plină de vânat, iar Nicolae era un bun vânător.
Primăvara, boierul cel mic, că aşa era cunoscut mai peste tot, ia cu el nişte rudari şi se duce la vie. Îşi luase gândul de la Paraschiva lui, cine ştie pe unde plecase zicea… Totuşi era foarte supărat pe ea că îl făcuse de ruşine în faţa lui Calistrat.
Ajuns în deal, pivniţa deschisă, focul făcut în sobă şi oalele cu mâncare dau în undă, Nicolae sta de vorbă cu Paraschiva pe două scaune. Îi vine să urle boierului, de abia i-a despărţit rudarii. Nu că lui Nicolae i-ar fi fost frică, dar nu voia să facă vreun păcat, mai ales că avea o stimă deosebită pentru tatăl Paraschivei.
Şi Paraschiva era gravidă, i se vedea burta ca o pălărie atârnată în cui.
Boierul Costache, că aşa îi spuneau rudele, înciudat de toate astea, a lăsat car, a lăsat vie şi oameni şi a plecat în sat, nu înainte de a-i spune Paraschivei că va fi desmoştenită. Nu-i nimic, zice Nicolae, eu mă însor cu Paraschiva şi fără zestre, îmi e deajuns cu ce e pe ea. Aşa o şi luase în noaptea aceia de iarnă când au hotărât să se ducă în Dealul Hobiţii. Au strâns ce amar au putut şi s-au suit în deal cu ce au putut duce în traistă, dragostea fiind mai puternică. Când aude Costache că fata lui renunţă la tot, să vă fie de bine, zice, dar pivniţa să mi-o eliberaţi până duminică.
Casa lui Nicolae era la marginea satului, o coşmelie puţin cam şuie cu o singură odaie, în faţă cu un fel de târnaţ pe doi stâlpi de lemn acoperită cu paie. A lui Costache aproape un palat. O casă înaltă pe beci din piatră, cu cinci camere la un metru de pământ şi tot cu atâtea la etaj, cu stâlpi de stejar sculptaţi şi cu un pridvor de model pentru mulţi alţii. În beci coborai pe o scară de piatră şi sus, la etaj te urcai pe o scară de lemn dintr-un interior de cameră mare, unde se adunau boierii la sfat.
Şi siliştea casei, imaginaţi-vă la şoseaua principală, vreo cinci sute de metri lăţime şi cam doi kilometri lungime, din şoseaua principală. Când îşi aducea aminte Paraschiva plângea cum era ea grea şi neajutorată. Dar Nicolae al ei tocmai primise un post de învăţător în satul Colţeşti, la o aruncătură de băţ.
Pe 9 septembrie Mama Paraschiva, bunică-mea, născu pe Ana. Alt necaz pe capul lui Nicolae, dar mai ales pe capul lui Costache, socru-său, mai ales că fiul, Iordache, nu dădea nici un semn că ar vrea să se însoare şi nici fetele nu mureau după el, cu toate că era cel mai bogat din sat. Într-o zi însă, sacul şi-a găsit peticul. Nuntă mare şi-n foaia de dotă, boierul Costache i-a dat cam totul lui Iordache, îşi păstrase pentru sufletul lui doar via din dealul Hobiţei cu pivniţa unde iernase Paraschiva cu Nicolae pe vremuri de dragoste.
Între timp Nicolae îşi mai întremase şi el gospodăria. Salariu salar, Paraschiva muncitoare, dar mai veniseră şi alte două fete şi una era pe drum.
Veni războiul… Pe Costache Boierul nu l-au luat sub arme dar ceilalţi au fost duşi care încotro că a rămas satul pe mâna moşnegilor şi a femeilor.
Au plecat şi Nicolae cu Iordache, bunica rămânând cu fetele şi cu Polina care urma să vie.
La podul Jiului Iordache căzu şi Nicolae fu rănit la un picior. Se întoarse şchiopătând bine dar era tot puternic de tăiai calul lângă el.
Nemţii au ocupat satul. Au dat iama şi au luat până în blană. Într-o noapte doi soldaţi, unii ziceau că au fost unguri, s-au dat la femei. Boierul Costache şi alţii ca el, printre care şi Nicolae au prins un soldat şi l-au jupuit de viu, aşa, să se înveţe să mai meargă la femeile altora. L-au pus apoi noaptea în car şi l-au îngropat până în zori în pădurea din Schit. Nemţii iar au venit şi Nicolae a căzut străpuns de un glonţ, l-au luat nemţii şi l-au dus lângă soldatul lor, tot în pădurea din Schit, cum urci în dealul Hobiţei, în partea stângă a drumului, imediat cum treci Bistriţa. Prin 1954 se mai vedeau acolo două cruci.
Bunică-mea a rămas văduvă cu trei fete şi cu Polina care trebuia să vină. Şi uneori trecea la deal pe lângă casa părintească să cumpere de la prăvălia lui Calistrat gaz şi sare.
Mama se strecura cu o floare şi i-o da lui Bunică-su. Moş Costache o lua în braţe şi lăcrima, i se rupea inima.
Într-o zi, bunică-mea s-a dus cu fetele şi cu Polina în braţe, cum se ducea zilnic să cumpere pâine de la prăvălia lui Calistrat. Staicu, fiul său cam tomnatic de acum, îi zice Paraschivei, ce frumoase fete ai Paraschivo, dacă te-ai fi căsători cu mine ai avea şi un băiat, niciodată nu-i prea târziu, îi spune bunică-mea.
Staicu a luat-o atunci de mână şi cu fetele după ei au plecat pe drum la vale. La casa lui Costache au intrat. La un an s-a născut Constantin. Moş Costache l-a înfiat şi i-a dat numele şi toată moşia precum întocmiseră foaia de dotă înainte de a fugi mama Paraschiva cu Nicolae.
Şi totuşi, îmi spunea mama Ana, când mergeam să adunăm fânul în Seţ, moştenire de la bunicul, Mama Paraschiva când trecea Bistriţa la crucile de la Schit, aprindea totdeauna câte o lumânare, la crucile de pe stânga drumului, cum urci în dealul Hobiţei, pe stânga.
Ion Căpruciu
