M-am întors în satul meu. Un sat unde liniştea e la ea acasă şi eternitatea curge ca un râu dinainte de a număra veacurile adunate cu secundele, cu minutele, cu orele, zilele şi nopţile, mie fiindu-mi de ajuns câteva clipe.
Pe unde am fost, pe unde am umblat cu traista în spinare, cu măgarul de funie… Am urmat stelele, Luceafărul despre ziuă mi-a arătat întotdeauna Nordul spre a nu mă rătăci de voi şi de mine însumi, praful de pe stele adunându-l cu picioarele desculţe.
Şi am sădit pomi, am curăţat fântâni, am arat şi am sămănat chiar dacă eu am cules întotdeauna, fiind convins că pe această lume numai dragostea rămâne, a mea faţă de tine şi a ta faţă de mine, pe când dragostea faţă de tine însuţi e ca o insultă. N-are haine nici de înmormântare, pe când dragostea de oameni e o floare de crin chiar dacă numai după ce vom trece dincolo de dincolo.
Voi aţi dăruit în viaţa voastră o floare, cui şi în ce împrejurimi, v-aţi făcut cruce numai atunci când aţi ajuns la răspântii, dacă Dumnezeu există atunci de ce vă mai întrebaţi.
Noi nu suntem decât nişte umbre ale umbrelor pe care pictorii le desenează în culorile preferate ale fiecăruia să ne încânte privirile ca să ne vedem în oglinzile lor, să ne pipăim şi apoi să ne iarăşi creăm.
Umbrele umbrelor a ceea ce suntem, a ceea ce rămânem, şi aceasta numai dacă putem să ne gândim că suntem înaintede toate începuturile, mai înainte de noi.
Nu mă întrebaţi ceea ce nici eu nu vă întreb pe voi de ce iubim fetele şi ele pe noi, că o să se trezească toate amintirile care mai de care mai frumoase ca florile şi dragostea mai ales dragostea, care dacă bate vântul suflă păpădiile înflorite la margini de margini şi mai dincolo de dincolo.
Într-o zi, mergeam cu trenul la Timişoara. Oraşi acesta cu iz de Germania cum încă mai spuneau unii pe atunci, îl vizitasem prima oară pe la 14 ani, când pe la o răspântie, mă îmbrăcase sora mea în nişte pantaloni călcaţi la dungă şi cu o cîmaşă cu mânecă scurtă, albă de bumbac, să nu pari şi tu Ioane de la ţară, lumină roşie, galbenă, verde, îsem,na ceva penrtu bănăţeni dar pentru mine un copil neînţărcat la culorile care o să le mai pună pictorul la realitatea de zi cu zi, drumul cel mai drept într-un triunghi dreptunghic era pe ipotenuză, dar unul cu fluierul în gură, cunoştean sunetul că îl mai întrebuinţam şi eu pentru oi, m-am oprit, bă tu nu vezi zebra, zebra, am văzut-o odată la munte când i-am dat un pumn de grăunţe, că doar nu se ţine după mine şi aici, la Timişoara… Băiete, ce era să mai spună, l-am trmis la stână, arată-mi buletinul, de unde că n-am încă 14 ani.
M-a lăsat în plata mea, dar nu după ce mai întâi mi-a arătat cum se traversează pe la semafor.
Aceste amintiri îmi veneau în minte şi când călătoream, la clasa întâia, de data asta, graţiile unui binefăcător. Eram singur în compartiment, trei fotolii de catifea pe o parte şi trei pe cealaltă, roşii cum era şi inima mea. Trenul era accelerat, bineînţeles, nu oprea decât în câteva staţii. Pe la Lugoj, trenul era de noapte, mă urcasem la Filiaşi, începeau să intre zorile pe fereastră, până când să deschid eu bine ochii şi răsărise soarele, unul mare cât o roată de car plin cu struguri… Lângă mine o domnişoară cu ochi negri de păcură şi faţa albă ca o bănăţeancă dată cu lapte pe obraz.
Eu, încă nedesmeticit, după o noapte de somn-nesomn, cum am văzut-o, jur că am crezut că era o zână, am şi luat-o în braţe şi am sărutat-o direct pe gură. Şi ea a rămas ca o icoană, aridicat mâna dreaptă dar eu i-am săîrutat-o, se vedea flacăra cum iese din mine gata să ardă tot compartimentul. Şi trenul mergea şi noi doi-trei în tot vagonul nu ştiu dacă se sărutau şi ei.
Am mai ţinut-o în braţe, am mai sărutat-o şi ea pe mine cu mult foc. Dar cineva, nu ştiu cine, cred că şeful de tren a anunţat staţia Timişoara.
Peste trei ani m-am liberat din armată, făcusem ca popa trei ani la diribau, că tata era chiabur, cu acelaşi tren accelerat, la aceiaşi oră, acelaşi compariament, ce-i şi cu întâmplarea, o femeie cu doi copii cam de doi ani, fiecare pe fotoliul lui… Unul striga tată-tată şio celălalt râdea.
O ţigancă trecea pe culoar, una cu fusta largă, care de obiocei citeşte numai în ghioc, ci şi în stele, boierule, îmi zice, să-ţi trăiască franţuzoaica…
* Povestire din volumul “Amintiri din Casa Amintirilor”, în curs de apariţie.
