După 40 de ani de slujbă în sufragerie, covorul meu a fost scos la pensie. Îl vedeam eu cum se zgribuleşte parcă de frig sub picioarele mele, iar culorile din ochii lui începuseră să pălească uşor. Mai ales când veneau pe la noi feţe simandicoase, V.I.P.-uri cum se zice acum, şi pe ăştia nu poţi să-i descalţi la uşă. Ei călcau pe covorul meu direct, fără să se mai şteargă cel puţin pe preşul de la uşă. Că pe unul l-am întrebat de ce e pus preşul ăla la uşă dar mi-a spus că pe la ei nu se mai poartă.
Mie mi se făcea milă, mai mai să plâng de durerea sa. Să-l fi văzut ce se îmbujora la faţă când păşea uşor, ca o adiere câte o tânără desculţă, să asculte muzică împreună cu fiul meu, în cealaltă cameră zâmbea parcă de sub florile de trandafir şi mai îmbujorat la faţă.
Mie mi se făcea deseori inima cât un purice, mai ales când era supărat că-l călcase cineva cu toacele astea la modă acum, şi-i făcuse câteva găuri în ochii din mijloc tocmai unde se deschideau bobocii de trandafir.
Şi atunci îl luam în braţe îl scoteam la aer curat, şi după ce-i învioram faţa cu apă rece şi săpun, având grijă să nu-i lăcrimeze ochişorii lui de purpură, îl periam bine, după ce îi dam şi cu şampon, şi-l arătam la soare. Era prietenul meu, şi să-l fi văzut iar cum strălucea la soare, şi în mijlocul sufrageriei, uneori plin de el, când se împiedica pisica în franjurii lui.
Dar acum a îmbătrânit. Şi a fost scos la pensie. Eu m-aş fi opus, că tare îmi plăcea acest covor. Poate nu mă legam aşa mult de el, dar când mi-amintesc cu câte sacrificii l-am cumpărat… Că era un covor oltenesc, făcut la Arta casnică de la Tismana. Lucrat în gherghef de Măria, prietena mea. Un an de zile a lucrat la el. Comandă specială. Dar s-a prezentat la un examen un miliţian prin 1974, ştiţi, atunci când luaseră toţi dragoste de carte. Că de atunci e şi bancul: „de ce umblă, mă, miliţienii doi şi trei?! Unul ştie să scrie şi altul să citească. Şi al treilea?! Păzeşte pe cei doi oameni de ştiinţă”. Şi cum v-am spus, fiind din partea locului, după examen am stat mai mult de vorbă. Că mi-era dor de casă, de-ai mei… Şi a venit vorba şi de Arta casnică. Mie îmi spuneţi domnule, păi ce covoare se fac acolo, mai ca cele de Buhara. Miliţianul citit. Cum, dumneata n-ai un covor în casă?! D-ai scump, domnule!… Peste câteva săptămâni l-am cumpărat. Scump, domnule! Am făcut un CAR. Dar a meritat. De aceea nu mă înduram să-l dau afară din sufragerie. Şi l-am făcut preş. L-am tăiat în două. Ca şi cum i-aş fi făcut o operaţie estetică şi l-am pus în hol, după ce l-am spălat bine, l-am periat şi l-am tivit pe margini. Şi i-am cerut scuze. Cum m-am priceput eu mai bine.
Şi covorul era mulţumit. Când aprindeam lumina în hol, se vedea pe faţa lui o floare, parcă zâmbind.
Dar într-o noapte n-am avut somn. Şi când n-am somn, mă duc la bucătărie. Iau o carte şi citesc sau scriu. Că acum sunt pensionar. Tot un fel de preş pe hol, din ce cu onor în sufragerie am fost covor. Şi ce crezi, cinstit cititor. Aud şoapte, mai întâi anemice, apoi mai tari, apoi răstite parcă. Mă dau mai aproape, ca omul care nu are ce face. „Ce bă, moşnege, nu-ţi convine că ai fost scos la pensie?!… Te-au pus în hol să se şteargă toţi cu tine. Ia uite în ce hal ai ajuns? Gârbovit şi plin de ulei, şi de noroi, numai bun de pus sperietoare la cânepă. Bă, eu dacă miros, miros a parfum şi şampon, că ai văzut cum mă perie stăpâna casei în fiecare dimineaţă? Roz bombon mă face” „Bă trogloditule, bă lână creaţă, zice preşul, cam tare, că e cam surd, că am vrut să-i iau un aparat auditiv, dar au zis ăştia de la asigurări sociale ca să mai aştept. Că sunt unii care aşteaptă de doi ani de zile”. „Eu am fost bă, ca tine şi ştiu care e viaţa şi în sufragerie. Nu-ţi doresc decât o aniversare de 18 ani a vreunui fiu de-al stăpânilor şi să vezi tu câte tocuri cui ai să primeşti drept în lumina ochilor tăi frumoşi. Da ţine minte, piciule. Eu stau aici şi veghez la lumina şi curăţenia ta. Că dacă musafirii nu s-ar şterge pe picioare aici în hol, ai suferi mai mult decât mine. Şi să mai ştii ceva puşlama mică, când faci ceva să-l faci din toată inima şi cu toată dragostea, că numai atunci lucrul e bine făcut şi toată lumea mulţumită. Cât despre medalii… Şi încă ceva, pentru cultura lânii tale de oaie creaţă, nu uita că orice covor, din preş se trage”.
Ion Căpruciu
*Povestire din volumul Amintiri din Casa Amintirilor, aflat sub tipar la Tipografia ProdCom SRL
