La Sfântul Gheorghe, toată lume era în Deal. La vii. Hobiţenii în dealul lor, săucanii la ei şi noi, cei din Drăgoieşti, tot în dealul Hobiţei. La Sud, Teleştii, şi în partea cealaltă, la Est, Brădicenii în dealul Brădicenilor. Dincolo Arcanii, Câmpofenii şi Stolojanii.
Se tăiase via, se întorseseră haragii şi se terminase prăşitul viei, era via, vorba lui tata, ca o garoafă în sacsie. Mulţi aveau vie hibridă, dar mai erau şi dintre cei care aveau viţă altoită. Vestită era via lui Cuţui în dealul Câmpofenilor, iar la noi Iulică Ciolofan, Daviţoiu agronumul, Marin Brâncuşi – fiul popii, cel care n-a mai apucat să sfinţească biserica din Drăgoieşti, Bica, Popescu şi dincolo, chiar în dealul Brădicenilor Ion Anescu, învăţătorul Ionel Buligan, Gheorghe Popescu şi alţii al căror nume a mai rămas doar în cimitir. Fiecare avea pivniţa lui cu butoaie unde făceau cu cazanul, închise cu fel de fel de chei puse sub streaşină. Că nu îndrăznea nimeni să fure butoaiele pline şi şuncile atârnate lângă trandafirii vestiţi în toată Oltenia. În dealul Hobiţei, că aşa se chema dealul Drăgoieştilor dinspre Apus, care pe vremuri ţinuse de Ploştina Hobiţei şi Peştişanilor, până dincolo spre Teleşti şi până-n Seuca, vie altoită şi pivniţă cât o casă boierească. Eu am mai prins-o decât pe a lui Paicu, Moşul, trecută apoi prin moştenire la Factorul. Una şi aceiaşi persoană cu Paicu, dar porecla o avea după ce fusese o viaţă de om directorul şi Şeful poştei din comună. Şi cine nu era mândru de via lui de pe aceste dealuri. Plecam în zori fie cu carul, fie cu căruţele, mulţi tineri călări. Nu trebuia să răsară soarele mai înainte de a fi fiecare în capul viei, cu pirostriile pe foc şi căldarea de tocană fierbând. Dar nimeni, nimeni nu încerca măcar să guste din bucate până nu venea Preotul să slujească şi să sloboadă Dealul. Să fie ferit de mană, de îngheţ, de piatră şi de alte stihii ale naturii. Se ciocneau ouă roşii, se bea ţuică fiartă sau rece, după cum era vremea şi se bea vin cu oalele şi ulcicile de la Joimărele. Se chefuia până târziu, iar unii se întorceau abia a doua zi. După prânz, cam pe la orele 16, se făcea horă dându-se dealului înconjur. Şi se chiuia şi se punea de câte o idilă. Că aşa era tinereţea. Şi se dase drumul la sărutat. Niciodată de Sfântul Gheorghe nu am auzit ca în satele noastre să se fi întâmplat vreo ceartă sau să se spună un cuvânt cu păcat. Şi acestea se petreceau până prin 1962 când, odată cu colectivul, dealurile s-au împrăştiat. Ca şi oamenii. Viile din dealul Brădicenilor au fost scoase şi-acum creşte iarbă de Sudan şi rugii sunt la ei acasă. Dar ce păcat că ne-am împrăştiat şi noi ca mieii orbului.
N. R. La Peştişani, viile au rămas în grija oamenilor şi pe timpul colectivizării. Iar obiceiul de a merge pe deal la vii s-a păstrat. Numai că se ţine sărbătoarea de pe dealuri de Duminica Tomii, adică în prima duminică de după Sfintele Paşti. Una dintre cele mai frumoase vii, a bunului gospodar şi inginer agronom Geo Vâlcu are şi o Troiţă ridicată lângă o cabană de toată lauda. Şi anul acesta a sărbătorit, deşi eu n-am fost, promiţând ca în 2013 să aducă şi lăutari. Ca pe vremuri
Ion Predoşanu
