Mihail Cruceanu s-a născut la 13 decembrie 1887, la Iaşi, a urmat liceul „Sf. Sava” în Bucureşti, unde şi-a luat licenţa atât în drept, cât şi în litere şi filosofie. Nu a profesat însă ca jurist, ci ca profesor secundar de Limba şi literatura română la licee din Alexandria, Craiova şi Bucureşti.
A frecventat cenaclul „Literatorul” al lui Macedonski, fiind irevocabil atras de mişcarea simbolistă, de ideile şi motivele poetice ale acesteia, dar va fi ataşat şi de gruparea de la „Viaţa nouă” a lui Ovid Densuşianu. Debutează editorial cu volumul de poezii Spre Cetatea Zorilor în 1912 (posed ediţia princeps, care are un motto al mentorului său, Macedonski), urmat de alte volume tipic simboliste: Altare nouă (1915), Fericirea celorlalţi (1920) etc. Este atras de ideile comuniste, devenind membru al P.C.R., încă de la constituirea acestuia în 1921. Între 1950 şi 1970 este profesor la Facultatea de Limbă şi literatură română. Moare la 7 iulie 1988, după ce depăşise vârsta de 100 de ani. Tatăl meu, dr. Aurelian Popescu, care a urmat liceul militar din Craiova, l-a avut profesor de Limba română şi-l aminteşte în volumul de memorii, alături de Alex. Sahia, care i-a fost coleg de liceu. În cadrul arhivei rămasă de la părintele meu s-a păstrat o scrisoare din anul 1971, prin care fostul său profesor îl ruga să aibă o grijă aparte de o nepoată, internată la acea dată în Maternitatea din Târgu-Jiu, condusă de tata. Iată cuprinsul acelei misive:
Stimate tovarăşe medic, Aurel Popescu,
Îţi scriu aceste rânduri îngrijorat de sănătatea nepoatei mele Victoria Rădulescu, ce se găseşte internată la maternitatea spitalului din Tg.Jiu sub îngrijirea d-tale medicală, care sper că nu a uitat anii copilăriei, când veneai la profesorul, care eram eu, la Craiova şi care eram foarte încântat de calităţile elevului, azi medic cu renume. Aş fi dorit să viu eu însumi de la Bucureşti ca să mă interesez de sănătatea acestei mame, nepoata mea, dar o serie de sarcini – de altă natură – conferinţe, articole şi şedinţe organizate de Universitatea Populară şi de Institutul de istorie al P.C.R. mă ţin legat de aceste îndatoriri (50 de ani de la înfiinţarea P.C.R.). Mulţumindu-ţi pentru grija ce ai avut-o până acum, nădăjduiesc în sprijinul ce-i dai pentru a-i salva viaţa. Eu sunt cu domiciliul în Bucureşti, str. Frumoasă 50, ap.12, situat lângă Muzeul Enescu (Calea Victoriei) şi mi-ai face mare plăcere să mă vizitezi când ai ocazia să vii prin Bucureşti.
Cu distinse salutări, Profesor universitar, (s.s.) M. Cruceanu Tel.149497
Peste ani, am avut prilejul să-l cunosc personal pe poetul Mihail Cruceanu, deşi acest lucru se va întâmpla aproape de sfârşitul lungii sale vieţi. Prilejul s-a ivit cu totul pe neaşteptate. În decembrie 1987, poetul devenea centenar şi a fost decorat, cred, cu ordinul „Steaua României” clasa I. Cruceanu nu era deplasabil, astfel încât m-am oferit să-i duc decoraţia acasă, pe str. Frumoasă. Am aranjat vizita în prealabil, la telefon şi la ora fixată m-am prezentat la uşa apartamentului. Am fost primit de membri ai familiei, care m-au condus într-un salon ce comunica cu o încăpere în care se afla biroul şi biblioteca poetului. La început, M. Cruceanu nu era prezent, astfel încât am cerut permisiunea şi m-am uitat puţin la volumele din rafturi. Îmi amintesc că mi-au atras atenţia câteva cărţi rare ale unor autori ca Urmuz, alţi membri ai avangardei literare româneşti (după cum se ştie, Urmuz a fost judecător în provincie şi apoi, până la sfârşitul vieţii, grefier la Înalta Curte de Casaţie). Peste câteva minute a apărut şi sărbătoritul, în baston, sprijinit de o rudă. După ce s-a aşezat într-un fotoliu, m-am prezentat, i-am înmânat decoraţia şi am menţionat faptul că tatăl meu l-a avut profesor la Craiova. Şi-a amintit imediat şi mi-a spus câteva cuvinte de apreciere. În semn de omagiu, i-am citit câteva rânduri pe care le ticluisem în prealabil şi care făceau aluzie la titlurile volumelor de poezii tipărite, precum şi la unele versuri ale sale. Am păstrat ciorna acelor urări, pe care o reproduc mai jos:
„Atâtea primăveri în floare
atâtea toamne plângătoare
atâtea ierni
aţi trudit spre lauda vieţii,
purtându-ne, cu o mână grea de uriaş,
în fantastica nacelă a poeziei,
călător perpetuu pe străzile oraşului
cu o garoafă roză la butoniera gândului,
picurând în sufletele noastre
fericirea celorlalţi,
încât n-aţi simţit cum anii s-au adunat,
buchet de trandafiri galbeni,
anii dragi de altădată,
dar şi cei de astăzi
şi cei care vor veni
după acest final de ev,
dar şi-nceput de altul.
Pe o stradă Frumoasă,
singură şi dreaptă,
dorm nestematele-n vitrină –
cărţile Dumneavoastră,
ofrandă adusă cetăţii zorilor,
clipe oprite întru eternitate,
muzici de flaut în păduri de gheaţă.
La trecerea peste veac,
La mulţi ani, cu sănătate,
Magistre Mihail Cruceanu, 13 decembrie 1987
La despărţire, Mihail Cruceanu mi-a dăruit o culegere din poemele sale, strânse într-un volum apărut în 1985, la Editura Minerva, pe care a scris următoarea dedicaţie:
Acest volum cu poezii place la toţi, părinţi, copii
(s.s.) M. Cruceanu, profesor 1990, Bucureşti
(în realitate 1987 – n.n. S.P. )
Sorin Popescu
