Aminitiri din Casa Amintirilor, volum in curs de apariţie – Legenda din Peri

80

Eu n-am fost decât de vreo 4 sau 5 ori în Peri. Dar şi acum mă cuprind fiorii… Pe timpuri era acolo o pădure seculară, peste care a trecut securea. O fi fost o revoluţie care a defrişat multe păduri ca să se îmbogăţească noii veniţi la putere. Ar fi vândut şi ei fabrici şi uzine, ca cei de astăzi, dar atunci nu erau. Nu erau decât moşii, iazuri şi păduri. Şi vânzând pădurea a rămas dealul gol. Norocul cu Dumnezeu care încă nu-şi întorsese faţa de la noi. Şi toată pădurea a devenit păşune. Păşunea din Peri, cum ai zice „Păşunile raiului”. Locul e al oamenilor, de când se ştiu şi de când îmi spunea bunicul „Nu sta Ioane, că te vede Dumnezeu”.

Denumirea de Peri i-a fost dată mai încoace, pe timpul lui Mihai Viteazul, când un prinţ s-a îndrăgostit de Theodora, fata unui şef de plai, care era frumoasă ca o zi de primăvara. Şi cum bătrânului şef de plai îi era teamă să nu-i bat­jocorească prinţul fiica, nu a găsit altă cale decât să-şi închidă fiica în turla bisericii. Prinţul, care venise cu gând bun şi cu dragoste mare pentru Theodora, cum a început să se ia zăpada a şi venit prin împrejurimi. Toată primăvara a stat ascuns prin higiuri şi păduri că doar, doar o să-şi vadă pe aleasa inimii. Dar Theodora, închisă în turla bisericii, plângea în zilele când ploua şi cânta în zilele cu soare. De dragul Theodorei, Prinţul a început să cureţe higiurile de mărăcini şi să pună meri şi peri. Şi din toate încercările sale, numai doi peri s-au prins. Ăştia de la care îşi trage numele întinderea. Perii i-am mai prins şi eu, două catedrale în mijlocul păşunii, dar prinţul, să-mi fie cu iertare… Perii făceau nişte pere mari cât pumnul haiducului plin cu aur, iar când muşcai dintr-una simţeai fiorii sărutului iubitei.
De asta îmi amintesc că de câte ori mă duceam în Peri, te rog să nu fii indiscret, cititorule, şi să nu mă întrebi de ce, nu doream decât să muşc o pară şi să privesc turla bisericii, unde Theodora îşi aştepta Prinţul. Că am uitat să vă spun, că Prinţul avea şi un şoim cu el, cu care prindea iepuri şi fazani, de care erau pline locurile acestea.
Şi dându-i într-o zi drumul şoimului, acesta s-a tot dus şi s-a aşezat pe crucea de pe turla bisericii. Fiind zi cu soare, a auzit cântecul Theodorei şi a recu­noscut-o după voce. S-a strecurat printre zăbrelele ferestrelor de la turlă, că şi atunci, ca şi acum, erau câteva zăbrele lipsă, şi s-a aşezat pe umerii Theodorei. Theodora l-a recunoscut imediat şi rupându-şi o cosiţă din părul care-i ajungea până la genunchi, a dat-o şi corbul s-a şi repezit la Prinţ să-i ducă vestea aflării Theodorei.
A fost nuntă mare şi însurăţeii au primit ca danie şi zestre păşunile din Peri, dealul Bogdăneşti şi Răchiţii, că Prinţul ar fi fost fiul lui Răchiţeanul, mare viteaz de-al lui Mihai, despre care, eu unul, cred că şi istoria a uitat.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here