Alexandru Calotescu-Neicu aşa cum a fost

326

Am citit cu atenţie cele scrise în articolele despre Alexandru Calotescu-Neicu din Turcenii de jos, care, în anul 1919, era “cel mai mare proprietar de pământ din Judeţ” şi stăpânea pe atunci peste 670 ha de teren.

Această proprietate a sporit continuu, ajungând în 1944 la mult peste mia de hectare teren arabil, păşuni, fâneţe, pădure, livezi de pruni şi vie. Mărirea moşiei s-a făcut nu prin cumpărare, ci prin abuz şi acaparare forţată a unor suprafeţe de teren. A ocupat peste 10 ha de la familia Drăghicescu, neam cu el, moşia micului boier Iancu Brăiloiu din centrul satului Turcenii de Jos. Lui Iancu Brăiloiu i-a fost luată toată moşia – pământ, pădure, pomi fructiferi şi casa de locuit, acesta fiind nevoit să se mute la Târgu Jiu.

Este adevărat că Alexandru Calotescu-Neicu a stat tot timpul la moşie, “ispitit de Sfânta Chemare a muncii câmpului”. Cum a făcut acest lucru spunem mai jos:

În timpul celui de-al doilea război mondial, Neicu stăpânea, pe lângă moşiile arătate în articolele publicate, şi tarlalele: Frasinului, Ulmului, Tismana (între satele

Jilţ şi Murgeşti), Conacul din Turcenii de Jos, pe toată Valea Cursarului până la Culmea Grozeştilor – judeţul Mehedinţi.

Alexandru Calotescu-Neicu a menţinut relaţiile feudale până în iarna anului 1944, relaţii care constau în învoieli şi clacă. Satele de clăcaşi, Broşteni, Turcenii de Jos, Ilieşti, Jilţ, duceau o viaţă grea. În fiecare an, în luna ianuarie, se făceau învoielile pentru anul în curs. Exista un registru de învoieli la Broşteni şi la Turcenii de Jos pentru clăcaşii din stânga şi din dreapta Jiului. Prezentarea la învoială a clăcaşilor se făcea prin ducerea la Conac a unui cârnat şi limba de porc de la Crăciun, bine conservate.

La cultura porumbului se muncea în dijmă: o jumătate boierul şi alta clăcaşul. În timpul dijmei, boierul punea pe unul din oamenii săi să se uite în Registrul cu însemnări despre fiecare clăcaş şi pentru fiecare însemnare rea mai lua câte un coş din grămada omului şi punea în partea lui. De multe ori clăcaşul pleca acasă cu mai puţin de jumătatea cuvenită. Pe Neicu nu-l impresionau lacrimile oamenilor. Imediat, ţăranul clăcaş era obligat să ducă partea lui la pătul (magazie).

Pentru animalele clăcaşilor, ce păşunau pe moşia lui prin învoială, se stabileau anumite obligaţii: pentru o pereche de boi – transporturi de grâu la arie pentru treierat, pentru o vacă – un pogon de grâu pe deal de secerat, pentru tineret bovin, ovine şi capre – zile de clacă la secerat, după numărul acestora, şase, opt, zece zile. Nu făceai o zi, te amenda cu 500 lei.

Am făcut clacă la 12 – 13 ani, la secerat de grâu şi iarna la batoza pentru porumb. În vara anului 1944, a trebuit să secerăm un pogon de grâu la vest de Conacul de la Turcenii de Jos, pe faţa Cursarului, patru pogoane la patru clăcaşi. Când s-a făcut reforma agrară, în anul 1945, acolo s-au găsit douăsprezece pogoane, deci am secerat trei pogoane în loc de unul de fiecare, aşa “darnic” era Neicu.

La seceratul grâului şi orzului pe tarlalele din vale erau peste o sută de clăcaşi, fiecare avea în faţă un metru liniar lăţime de secerat. La această operaţie, Neicu asista din vagonul mobil ce stătea la ceva distanţă în urma secerătorilor. Acelaşi vagon îl folosea la aria de treierat. Treierişul dura multe zile, fiind zeci de hectare de păioase. Cele mai multe magazii şi pătule erau la Turcenii de Jos. Unele în curtea Conacului şi altele în formă de U peste şosea, spre est.

La Broşteni ţinea bovinele, multe la număr, bubalinele ce le creştea pentru lapte şi carne pentru piaţa Craiovei. Avea peste o mie de porci de toate categoriile, îi ţinea la circa şase-şase sute de metri de Conacul de la Broşteni, dar pe malul drept al Jiului, imediat ce se trecea podul. Porcii graşi de peste două sute de kilograme îi ducea la Gara de la Filiaşi pentru vânzare. (Va urma)

Alexandru Enache Învăţător pensionar – Borăscu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here