Agricultura pe înţelesul tuturor – Dăunătorii viţei de vie

790

Filoxera – Philoxera vastatrix – cel mai mare dăunător al culturile agricole de până acum a fost adusă la jumătatea secolului al XIX-lea tot din Statele Unite ale Americii ca şi făinarea (oidiumul), mana sau putregaiul negru şi a fost depistată pentru prima dată în Anglia, în anul 1863 după ce fusese remarcată în America încă din 1854 şi s-au extins în toată Europa (şi nu numai). Filoxera a fost descrisă pentru prima dată amănunţit abia în 1868 de către profesorul francez Planchon deoarece târziu s-a înţeles că acest dăunător atacă cel mai păgubos pe rădăcini unde pe cele tinere provoacă nodozităţi, iar pe cele mai groase provoacă tuberozităţi unde la înţeparea ţesuturilor pentru a suge seva introduce o substanţă toxică ce provoacă necrozarea ţesuturilor. Insectele sunt de dimensiuni minuscule, aproape invizibile cu ochiul liber, cele adulte, aripate sunt purtate uşor de vânturi (uneori până la zeci de km), depun o singură dată ouă toamna pe corzile viei şi împupează în sol unde iernează. Larvele din sol – radicicolele – pot fi uşor răspândite dintr-un loc în altul o dată cu solul de pe uneltele agricole folosite la întreţinerea acestei culturi. Pe terenurile argiloase, compacte insecta găseşte condiţii optime de dezvoltare, dar solurile nisipoase rămân indemne la filoxeră. În decurs de aproape 30 ani (din 1875 până în anul 1903) suprafaţa cultivată cu vie în Franţa a fost diminuată de atacul filoxerei cu o treime, de la 2.440.000 ha la 1.690.000 ha. Profesorul Pouget considera în 1990 că pentru Franţa filoxera a fost ,,o adevărată catastrofă naţională” căci a suferit de pe urma ei o pagubă de zece miliarde franci aur, dublu faţă de despăgubirile de război plătite Germaniei în urma războiului pierdut în anul 1870. Insecta a fost depistată în Portugalia în 1865, în Germania în 1867, în Spania în 1872, în Elveţia în 1874, în Basarabia în 1875, în Italia în 1877, iar în Serbia şi Rusia în 1880. În România primele semnalări ale filoxerei au fost în 1881 în judeţele Timş-Torontal şi Satu Mare, iar în 1884 în Prahova. După 1875 insecta afost depistată în Australia, Africa de Sud, Algeria, Tunisia etc, iar acum este prezentă pe întreg globul. Părintele viticulturii moderne româneşti, profesorul I. C. Teodorescu scria în 1943 că ,,nici unul dintre cataclismele lumii de la potop încoace nu a avut urmări atât de grave, date fiind proporţiile valului distrugător”. Specialiştii în viticultură împart din acest punct de vedere viticultura în pre- şi postfiloxerică, prima etapă fiind cuprinsă între era terţiară şi anul 1863 (depistarea ei în Europa) iar cealaltă etapă din 1863 până în prezent. Entomologii consideră această insectă drept ,,campion al prolificităţii,, căci un singur cuplu sexuat în aniii cu condiţii de mediu favorabile poate produce 1011 – 1018 descendenţi (cifre foarte greu de pronunţat în cuvinte). Cea mai eficace metodă de combatere a filoxerei este altoirea viţelor nobile pe portaltoi rezistenţi la filoxeră căci faza radicicolă este obligatorie pentru perpetuarea dăunătorului. Această idee a fost lansată de profesorul francez Laliman încă din anul 1869 căci el observase că unele varietăţi americane de Vitis ca V. rotundifolia sunt indemne (neatacate), V. aestivalis – sunt rezistente. În România în anul 1886 a fost constituită prima Comisie pentru combaterea filoxerei. Ulterior speciile de Vitis au fost clasificate din punct de vedere al relaţiilor cu această insectă în imune (V. rotundifolia), rezistente (V, riparia, rupestris, soloris, berlandieri, cordifolia şi cinerea). Vitis rotundifolia nu poate fi utilizată ca portaltoi deoarece nu se înmulţeşte pe cale vegetativă. În ţara noastră altoirea viţei de vie a debutat în anul 1880. Filoxera practic a decimat viticultura lumii practicată tradiţional de milenii şi a făcut ca astăzi soiurile de viţă de vie să fie împărţite practic în două mari categorii:
filoxera– Viţe portaltoi producătoare doar de coarde constituite din specii americane ca V. ripari, V. rupestris, V. berlandieri sau hibrizi între acestea şi
– Viţe roditoare producătoare de struguri, constituite din soiurile nobile, europene, provenite numai din Vitis vinifera şi soiurile americane (hibrizi direct producători).
Viţele roditoare se împart şi ele în trei grupe:
– Soiuri nobile, europene care provin exclusiv din Vitis vinifera care pot fi cultivate profitabil nealtoite doar pe solurile nisipoase, cu un conţinut de argilă sub 3 % unde filoxera radicicolă nu poate trăi (zonele Dăbuleni – Bechet în Dolj, Însurăţei în Brăila şi Iveşti în Galaţi) sau oriunde, dar altoite pe portaltoi rezistenţi la filoxeră.
– Hibrizi direct producători (HDP) numiţi impropriu şi hibrizi producători direct provenite din soiurile americane încrucişate între ele. Acestea au fost aduse din America şi cultivate ca butaşi, nealtoite (de unde şi numele de ,,direct producători”),
– Soiuri rezistente rezultate din încrucişări multiple ale soiurilor nobile cu hibrizi direct producători de origine americană de la care au luat genele rezistenţei la filoxeră. Primele astfel de soiuri au fost create de Casa Sewyve-Villard din Franţa în secolul trecut. Găsesc util să comunic în acest articol numele celor mai valroasei astfel de soiuri: Baco noir – negru, Mareshal Foch – negru-albăstrui, Leon Millot – negru-vineţiu, Ferdinand Lesseps – verde-gălbui, Seibel 1000 – negru-vineţiu, Seibel 1 – negru-vineţiu, Flot d’or – galben-bronzat, Rayon d’or – galben-auriu, Plantet – negru-vineţiu, Terras – negru-vineţiu ca soiuri euro x americane din generaţia a doua sau pe cele mai noi ca: Seibel 5912, Seibel 6339, Seinoir, Castel 19637, Couderc 18, Couderc, Couderc noir, Florental, Royalty, Rubired, Scarlet, Rubilande, cu struguri negri sau roşi ori Seibel 6092, Seinel 6720, Couderc 14 şi Keuke cu struguri albi. Vechii hibrizi americani ca: Noah (Noe, Nova, Fragă albă, Căpşunică), Othello (Fragă neagră), Isabelle (Izabelo), Lidia Căpşunică roză ), Jacquez (Lenoir, Blank spanish, Cigar vox grape), Delaware (Labrusca x Aestivalis x Vinifera), sau Clinton (Vortington, Plant Pouzin, Plant de Carnes) au următoarele caracteristici:
– produc struguri respectiv vinuri de calitate îndoielnică, chiar slabă,
– nu se pretează la învechire îndelungată,
– adesea au gust foxat, dezagreabil multor consumatori,
– au randament redus la must datorită miezului consistent, uneori mucilaginos,
– contractează uşor bolile aerobe şi anaerobe ale vinului.
Combaterea chimică a filoxerei nu se poate face de aceea am considerat că este bine să insist pe altoirea viţelor şi cultivarea soiurilor rezistente care pe lângă o agrotehnică corectă poate asigura durabilitate plantaţiei. Legal cultivarea hibrizilor direct producători (HDP) este permisă numai în grădinile caselor. Soiurile euro x americane menţionate mai sus sunt şi rezistente la filoxeră, dau struguri şi vinuri de calitate şi au şi rezistenţe tolerabile la alţi dăunători, boli şi condişii de mediu. Iată un bun motiv să le cultivăm pe acestea în locul HDP.
Despre ceilalţi dăunători ai viţei de vie vom vorbi în articolul următor.
Ing. Ion VELICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here