Agricultura pe înțelesul tuturor – Dăunătorii viţei de vie

810

-2-
5 – FiloxeraPhiloxera vastatrix – cel mai mare dăunător al plantațiilor viticole de până acum, a fost adusă la jumătatea secolului al XIX-lea din Statele Unite ale Americii, ca şi făinarea (oidiumul), mana sau putregaiul negru, şi a fost depistată pentru prima dată în Anglia, în anul 1863, după ce fusese remarcată în America încă din 1854, şi s-au extins în toată Europa, şi nu numai. Filoxera a fost descrisă pentru prima dată amănunţit abia în 1868, de către profesorul francez Planchon, deoarece târziu s-a înţeles că acest dăunător atacă cel mai păgubos pe rădăcini unde, pe cele tinere, provoacă nodozităţi, iar pe cele mai groase provoacă tuberozităţi prin înţeparea ţesuturilor pentru a suge seva, ocazie cu care introduce o substanţă toxică ce provoacă necrozarea ţesuturilor. Insectele sunt de dimensiuni minuscule, aproape invizibile cu ochiul liber, cele adulte, aripate, sunt purtate uşor de vânturi (uneori până la zeci de km), depun o singură dată ouă, toamna, pe corzile viei şi împupează în sol, unde iernează. Larvele din sol – radicicolele – pot fi uşor răspândite dintr-un loc în altul odată cu solul de pe uneltele agricole folosite la întreţinerea acestei culturi. Pe terenurile argiloase, compacte, insecta găseşte condiţii optime de dezvoltare, dar solurile nisipoase rămân indemne la filoxeră. În decurs de aproape 30 ani, din 1875 până în anul 1903, suprafaţa cultivată cu vie în Franţa a fost diminuată de atacul filoxerei cu o treime, de la 2.440.000 ha la 1.690.000 ha. Profesorul Pouget considera în 1990 că pentru Franţa filoxera a fost ,,o adevărată catastrofă naţională”, căci a suferit de pe urma ei o pagubă de zece miliarde franci aur, dublu faţă de despăgubirile de război plătite Germaniei în urma războiului pierdut în anul 1870. Insecta a fost depistată apoi în Portugalia, în 1865, în Germania, în 1867, în Spania, în 1872, în Elveţia, în 1874, în Basarabia, în 1875, în Italia, în 1877, iar în Serbia şi Rusia în 1880. În România, primele semnalări ale filoxerei au fost în 1881, în judeţele Timiş-Torontal şi Satu Mare, iar în 1884 în Prahova. După 1875, insecta a fost depistată și în Australia, Africa de Sud, Algeria, Tunisia etc., iar acum este prezentă pe întreg globul.

E mic omul pe care toți îl iau în brațe. Ion VELICAN

Părintele viticulturii moderne româneşti, profesorul I. C. Teodorescu, scria în 1943 că ,,nici unul dintre cataclismele lumii, de la potop încoace, nu a avut urmări atât de grave, date fiind proporțiile valului distrugător”. Specialiştii în viticultură împart din acest punct de vedere viticultura în pre- şi postfiloxerică, prima etapă fiind cuprinsă între era terţiară şi anul 1863 (depistarea ei în Europa), iar cealaltă etapă din 1863 până în prezent. Entomologii consideră această insectă drept ,,campion al prolificităţii”, căci un singur cuplu sexuat, în anii cu condiții de mediu favorabile, poate produce 1011 – 1018 descendenți (milioane la trilioane de trilioane, cifre foarte greu de pronunțat în cuvinte). Cea mai eficace metodă de combatere a filoxerei este altoirea viţelor nobile pe portaltoi rezistenţi la filoxeră, căci faza radicicolă este obligatorie pentru perpetuarea dăunătorului. Această idee a fost lansată de profesorul francez Laliman încă din anul 1869, căci el observase că unele varietăţi americane de Vitis ca V. rotundifolia sunt indemne (imune, neatacate), iar V. aestivalis – sunt rezistente. În România, în anul 1886, a fost constituită prima Comisie pentru combaterea filoxerei. Ulterior, speciile de Vitis au fost clasificate din punct de vedere al relaţiilor cu această insectă în imune – Vitis rotundifolia, rezistente – Vitis riparia, rupestris, soloris, berlandieri, cordifolia şi cinerea. Vitis rotundifolia nu poate fi utilizată ca portaltoi, deși este imună la filoxeră, deoarece nu se înmulțește pe cale vegetativă, ci numai prin semințe. În ţara noastră, altoirea viţei de vie a debutat în anul 1880. Filoxera practic a decimat viticultura lumii practicată tradiţional de milenii şi a făcut ca astăzi soiurile de viţă de vie să fie împărţite practic în două mari categorii:
– Viţe portaltoi, producătoare doar de coarde, constituite din specii americane ca Vitis riparia, Vitis rupestris, Vitis berlandieri sau hibrizi între acestea, şi
Viţe roditoare, producătoare de struguri, constituite din soiurile nobile, europene, provenite numai din Vitis vinifera, şi soiurile americane (hibrizi direct producători – HDP).

Viţele roditoare se împart şi ele în trei grupe:
1 – Soiuri nobile, europene, care provin exclusiv din Vitis vinifera, care pot fi cultivate profitabil nealtoite doar pe solurile nisipoase, cu un conținut de argilă sub 3%, unde filoxera radicicolă nu poate trăi, zonele Dăbuleni – Bechet în Dolj, Însurăţei în jud. Brăila, Iveşti în jud. Galaţi, Valea lui Mihai în vestul țării ș.a., sau oriunde, dar altoite pe portaltoi rezistenţi la filoxeră. Nu vom menționa numele soiurilor cultivate la noi căci lista este extrem de mare.
2 – Hibrizi direct producători – HDP – numiţi impropriu şi hibrizi producători direct, proveniți din soiurile americane încrucișate între ele. Acestea au fost aduse din America, înmulțite prin butaşi, nealtoite (de aici și numele de ,,direct producători”).
3 – Soiuri rezistente rezultate din încrucişări multiple ale soiurilor nobile cu hibrizi direct producători de origine americană, de la care au luat genele rezistenţei la filoxeră. Primele astfel de soiuri au fost create de Casa Sewyve-Villard din Franţa, în secolul trecut. Găsesc util să comunic în acest articol numele celor mai valoroasei astfel de soiuri: Baco noir – negru, Mareshal Foch – negru-albăstrui, Leon Millot – negru-vineţiu, Ferdinand Lesseps – verde-gălbui, Seibel 1000 – negru-vineţiu, Seibel 1 – negru-vineţiu, Flot d’or – galben-bronzat, Rayon d’or – galben-auriu, Plantet – negru-vineţiu, Terras – negru-vineţiu, ca soiuri euro x americane din generaţia a doua, sau pe cele mai noi, ca: Seibel 5912, Seibel 6339, Seinoir, Castel 19637, Couderc 18, Couderc, Couderc noir, Florental, Royalty, Rubired, Scarlet, Rubilande, cu struguri negri sau roșii, ori Seibel 6092, Seinel 6720, Couderc 14 şi Keuke, cu struguri albi.
Vechii hibrizi americani, ca Noah (Noe, Novă, Fragă albă, Căpşunică), Othello (Fragă neagră), Isabelle (Izabelo), Lidia (Căpşunică roză), Jacquez (Lenoir, Blank spanish, Cigar vox grape), Delaware (Labrusca x Aestivalis x Vinifera), sau Clinton (Vortington, Plant Pouzin, Plant de Carnes), au următoarele caracteristici:
– produc struguri, respectiv vinuri, de calitate îndoielnică, chiar slabă,
– nu se pretează la învechire îndelungată,
– adesea au gust foxat, dezagreabil multor consumatori,
– au randament redus la must din cauza miezului consistent, uneori mucilaginos,
– vinul contractează uşor bolile aerobe şi anaerobe specifice vinului.
Combaterea chimică a filoxerei nu se poate face cu prea mare succes și de aceea am considerat că este bine să insist pe altoirea viţelor şi/sau cultivarea soiurilor rezistente, care, printr-o agrotehnică corectă, pot asigura durabilitate plantației.
Legallegea 164/2019 – cultivarea hibrizilor direct producători – HDP – este permisă numai în grădinile caselor, pentru consum propriu sau pentru producerea oțetului sau rachiului.
Soiurile euro x americane menţionate mai sus sunt şi rezistente la filoxeră, dau struguri şi vinuri de calitate mai bună, au şi rezistenţe tolerabile la alţi dăunători, boli şi chiar și la condiții de mediu nu tocmai favorabile. Iată un bun motiv să cultivăm pe acestea în locul HDP și pentru a afla producătorii de material săditor vă puteți informa de la personalul de specialitate ce activează în cadrul Direcției Generale pentru Agricultură a județului.
Pentru explicații mai amănunțite și o mai bună înțelegere a acestor tehnologii, consultați cartea mea, „Ghidul fermierilor mici și mijlocii – volumul 1 – Culturi de câmp, furajere și legumicole”, ediția 2020”.

Stimați fermieri, posesori sau nu de familii de albine, vă rog să respectăm cu toții, chiar mai mult decât pe noi înșine, aceste gâze, vechi de peste 400 de milioane de ani pe pământ – deci cu mult mai vechi decât noi, oamenii, căci ele sunt cele care ne țin pe noi pe acest pământ, ele sunt, cum s-ar spune, craca pe care stăm, și dacă ele dispar, cu siguranță dispărem și noi, omenirea. Nu sunt vorbe mari, spuse în loc de altceva, ci un avertisment de ultimă oră pe care mă văd nevoit să-l lansez. Primesc suficient de multe telefoane în care mi se aduce la cunoștință despre masacrarea familiilor de albine de către posesorii de unul sau mai mulți pomi fructiferi care fac tratamente chimice „după ureche” și în momente total nepotrivite, mai ales în timpul înfloritului, și fără să anunțe apicultorii de acesta. Legea 383/2013, cu modificările ulterioare, a apiculturii prevede pedepse aspre pentru astfel de nereguli. Așadar, înainte de a efectua un tratament chimic la pomi, vii sau legume în câmp, anunțați primăria de acest lucru, comunicând ziua tratamentului și produsele ce le veți folosi. Primăriile sunt obligate să înștiințeze pe apicultorii din zona respectivă de acest lucru.
Nu uitați: majoritatea plantelor sunt polenizate de insecte precum albinele.
Dacă acestea dispar, iau cu ele pe altă lume și sursele noastre de hrană.
Și dacă hrană nu e … nimic nu e!

Dacă toate astea fi-vor respectate,
Bogăția vine către tine apoi …
Ing. Ion VELICI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here