30 August 1940(Vineri)
În satul Brusturi, judeţul Bihor. Până la amiază a plouat. Mă simt puţin mai bine. Azi, veşti sumbre ca negura pământului: Radio Budapesta anunţă că prin Conferinţa de la Viena s-au fixat noi graniţe.
Ni se ia, aproape, tot Ardealul.
Simt cum se rupe suflet din sufletul meu. Mă doare aşa cum mi s-ar sparge vasele trupului meu.
De acum mă logodesc cu moartea-căci cred că Românii vor şti să fie demni şi să răspundă cum se cuvine, celor ce vor să-i nedreptăţească. Doamne, ajută Neamului meu şi mie!! Chichişa,Olim! V-am pierdut oare?
31 August 1940(Sâmbătă)
Zi de doliu pentru întreg Neamul Românesc…
jumătate din Transilvania noastră pentru care au luptat, au plâns şi s-au jertfit şiruri întregi de generaţii, în urma hotărârii arbitrajului germano-italian, de ieri de la Viena trece în mâinile ungurilor.
Ştirea este confirmată şi de postul de Radio Bucureşti. Este adevărată şi este nespus de dureroasă pentru tot sufletul românesc. Şiroaiele de lacrimi nu mai contenesc…
Am cunoscut acest pământ prea mult. L-am cunoscut ca învăţător în Chichişa Sălajului; l-am cunoscut prin peregrinările tinereţii mele. Este românesc.
Mileniul trecut de suferinţă sub apăsarea maghiară, n-a putut să piardă pe Românii din aceste locuri…Parcă ar muri cineva dintre ai mei; parcă ar muri ceva din mine, atâta sfâşiere lăuntrică simt acum! Poate că dacă nu aş fi cunoscut colţişorul acesta de ţară, Sălajul, durerea mea nu ar fi atât de mare astăzi. Cunosc însă oameni, de acolo, din Chichişa şi din alte sate.
Cum se vor jelui ei acum de amar!
Şi, sfâşierea mea e şi mai cruntă când mă gândesc la copiii de Români pe care i-am învăţat carte, copiii aceia care plângeau când le vorbeam despre moartea groaznică a lui Horea şi Cloşca. Ce vor zice ei acum? Cine le va mai da mâine lumina românească?
Îi văd pe toţi, aşa cum erau: Sestraş Florian, Elec Augustin care erau în fiecare dimineaţă la mine în cameră la Pop Atanasie, unde eram găzduit şi cu ei toţi ceilalţi…
Îi îmbrăţişez pe toţi în lumina celui mai senin gând.
Pe ei vor încerca ungurii să-i piardă…Mă întreb: vor avea ei tăria să reziste?…Retrăiesc clipele în care glasul meu răsuna în clasa aceea a şcolii de la Chichişa…Ce glas se va auzi de acum înainte acolo?
Revăd banca de lângă sobă, acolo unde din priviri s-a născut dragostea pentru Olim; colţul străjeresc lucrat de mâna noastră; colţul dinastic; centrul de interes.
Revăd dealurile din stânga şi dreapta Văii Agrijului; drumul străjuit de şirul de salcâmi, în freamătul cărora a început să glăsuiască tăria iubirii pentru Olim… Apusurile şi răsăriturile de soare la poalele Mureşului…
Le revăd pe toate, vii ca şi cum aievea le-aş avea acum în faţă. De fiecare e legată o părticică din sufletul meu…Şi lacrimile îmi întunecă privirile când ştiu că de acum, toate acestea nu vor mai fi pentru mine decât vedenii de amintiri, că nu le voi mai revedea niciodată, în realitatea lor.
Doamne, Tu care vezi zbuciumul lumii întregi, înţelegi zbuciumul care frământă azi suflarea românească? Ai torturat destul acest neam! De ce laşi ca nedreptatea să-i frângă mişeleşte trupul? Doamne, Străjer al tuturor puterilor lumeşti, de la Tine aşteaptă mântuirea Neamul Românesc, pe care puterile pământului încearcă să-l piardă. Sub icoana de pe peretele căsuţelor româneşti pierdute prin munţii Ardealului, aici, astăzi ard candele şi curg şiroaie de lacrimi… Jugul unguresc peste Transilvania noastră….
Nu ştiu, de ce, văd iar pe vârfuri de munte, geniile răzmeriţei aprinse de Iancu şi aud parcă din vale, în vale răsunând buciumul Moţului…
Aş fi vrut să rostesc vreun cuvânt de „adio” Transilvanie, în auz însă mi-a năvălit în marşul cadenţei de ostaş, marşul „Deşteaptă-te, Române!”
Scriu aceste rânduri în casa ţăranului român Ion Albu din comuna Brusturi, judeţul Bihor. Venisem aci să-i apărăm.
Aşteptăm ordinul de plecare. Tot timpul, cât eu am scris, în camera de alături, a fost un vaiet de jale al familiei. FetiţaViorica, de 14 ani, spune mereu că nu vrea să rămână la……
1 Septembrie 1940 (Duminică)
Soare tomnatic. Jeluire pentru aceeaşi grozavă pierdere. Batalionul IV, al nostru, a primit misiunea de a face ariergarda trupelor care se retrag. După-amiază, domnul Maior Răceanu a strâns Batalionul pe islazul satului şi i-a vorbit. În cuvinte pline de simţire e lovitura grea ce s-a abătut asupra Ţării. Am jurat că odihnă şi pace nu vom avea până ce nu vom dezrobi pe fraţii care rămân astăzi subjugaţi. La această cuvântare ascultau un grup de copii din sat. Veniseră din curiozitate. Toţi au stat întinşi pe iarbă, cu tâmplele între mâini ascultând cu luare aminte vorbele domnului Maior. Cred că ei vor fi aceia, care vor primi mâine, cu flori, armata română, dezrobitoare.
2 Septembrie 1940 (Luni)
Aşteptare în aceleaşi locuri şi în chinul aceloraşi aspre dureri. Mi-a revenit, în minte, melodia Katiuşei.. Mă doare, mă doare melodia acestui cântec nespus de duios. Olim…te voi mai auzi vreodată, cântând, te voi mai vedea vreodată? De ce a vrut Dumnezeu, oare, să-mi tortureze atât de groaznic, sufletul meu?
3 Septembrie 1940 (Marţi)
Aşteptare şi astăzi. Toată ziua în mijlocul câmpului. M-au torturat împrejurările pentru ziua de mâine. Icoana plaiurilor sălăjene este vie în minte-mi. Când ştiu că nu le voi mai străbate niciodată, simt, parcă, cum inima-mi stă în loc. Mi-am adus aminte că-mi rămân la Chichişa o seamă de caiete cu însemnări. Acolo vor rămâne. Cine ştie ce mână haină le va arunca în foc. Nu va şti nimeni că acolo-i suflet din sufletul meu.
4 Septembrie 1940 (Miercuri)
La ora 3 noaptea, ordinul de plecare ne-a deşteptat pe toţi… Ne-am luat rămas bun de la ţăranii români ce ne gazduiseră…Doamne, de ce m-ai pedepsit, să văd atâta sfâşiere sufletească? Se agăţau de noi rugându-ne să nu-i lăsăm în gheara ungurului. În scrâşnit de revoltă, am jurat să revenim victorioşi pe aceste meleaguri pe care le părăsim azi, umiliţi. A trebuit să plecăm. Pe drum, pretutindeni, aceiaşi ţărani, cu obrajii brăzdaţi de lacrimi. M-a impresionat un grup dintre aceştia care lângă o troiţă de la răspântie, cu chipul lui Iisus răstignit, se rugau cu lacrimi pentru dreptatea românească. Am plâns tot drumul.
5 Septembrie 1940 (Joi)
Pe drum. De la Tinaud Bihor la Bucea judeţul Cluj, unde am rămas cantonaţi pentru această noapte…Tot drumul mi-a sângerat inima de durere. Numai sate româneşti. Pretutindeni am primit aceeaşi întrebare: de ce-i lăsăm în mâna ungurului? Azi s-a ocupat Satul Mare. S-a frânt vechea frontieră. Curând vor fi ocupate şi satele în care am fost învăţător: Camărul cu tăcerile; Chichişa cu liniştea şi iubirea pentru Olim. Vor rămâne de acum numai amintiri la răsărirea cărora mi se va frânge inima de dor.
După-amiază am tăcut baie în Crişul Repede. Limpede ca şi cristalul. Am blestemat nedreptatea ce se săvârşeşte.
6 Septembrie 1940 (Vineri)
Şi azi pe drum. Cea mai lungă etapă de mers-50 km- de la Bucea, prin: Negreni, Ciucea, Poieni, Huedin la Pomiceni, Cluj unde am rămas peste noapte. La Ciucea am privit lung drumul pe care odinioară mergeam spre Zalău. Pentru cea din urmă oară…Am vizitat şi castelul împreună cu mormântul lui Octavian Goga-bardul Ardealului. A rămas dincolo de hotar, între Moţii care trec sub stăpânirea maghiară. A rămas între ei –duh călăuzitor care mâine va aprinde, pe culmi,, focurile răzmeriţei. In timp ce eram la curtea castelului pe linia ferată trecea un tren militar. Un grup de T.T.R.-işti cântau: De ce m-aţi dat de lângă voi cu melodia-i sfâşietor de tristă. Doamna Goga a apărut la fereastră şi a salutat.
Azi am aflat că Vodă Carol al-II-lea a abdicat. In locu-i s-a urcat M.S. Mihai I. Ciudate vremuri!
Noaptea am dormit într-un pat cu fân, satul Pomiceni fiind foarte sărac.
7 Septembrie 1940 (Sâmbătă)
Pe drum şi astăzi. De la Pomiceni prin Căpuşul Mic, Căpuşul Mare, […….] Lana de Sus, la Vlaha unde am cantonat.
Sat unguresc dar şi bogat. Se aude că vom rămâne mai mult timp aici. Am ajuns frânt de oboseală. Am vorbit puţin cu Călinoiu. E amărât şi el. Nu ştiu nimic unde-i Vasile. Aş vrea să depun cerere de utilizare în învăţământ ca să fiu pe acelaşi loc cu el. Cine ştie dacă mi se va da şi mie un post. Plâng după Sălaj.
8 Septembrie 1940 (Duminică)
Sfânta Măria Mică. Leleştii de altădată. Cântă amintirile! M-am odihnit azi bine în satul Vlaha. M-am regăsit într-o nesfârşită deznădejde. Olim. Pierdută pentru totdeauna, poate. Vuiet de linişte din Sălaj pe care mereu am visat-o a apus înainte de a începe. Pun mâna în partea stângă şi parcă simt că bătăile inimii sunt rare, rare ca ale unui muribund. Astăzi s-au anunţat o serie de noi reforme în statul român. Vor fi bune, poate… Ce păcat însă că trupul ţării e crunt sfârtecat. Zalăul, Chichişa azi sunt ocupate de unguri. Plâng clipele petrecute acolo. Doamne, la tine mi-e cea din urmă nădejde!
Sunt însemnări din Jurnalul de front ale învăţătorului–sublocotenent Gr. Pupăză (1915-1997). Trăieşte din plin acest episod, fiindcă fusese repartizat în Ardeal şi lucrase la şcolile din Camăr şi Chichişa din Sălaj. În acest moment este prezent ca sublocotenent al Batalionului al IV-lea din Regimentul 18 Gorj.
Grigore Pupăză (1915 – 1997)
