Îndemnat de câţiva intelectuali autentici şi de rasă, am făcut ceea ce nu credeam să pot a face: am recitit „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu, cu care era, cu câţiva ani în urmă, cât pe-aci să mă laud că-mi este amic (dar cu „a” – mic nu cu „a” mare), titlu care – ce naiv eram – speram să-mi aducă prestigiu.
Scriu acum c-ar fi fost un prestigiu… nemeritat. Nu-mi lansasem propriul curent literar: transmodernismul, nu-mi identificasem propria bază teoretică: ostensiotica şi himeneutica, ele însele reîntemeiate transhermeneutic; nu-mi găsisem tonul cel mai potrivit (vorba lui T. Arghezi), nu-mi definitivasem proiectul de „reinventare a capodoperei”, plecând de la Mihail Dragomirescu (din opera căreia reputatul profesor universitar în retragere Nicolae Manolescu pare-se n-a priceput nimic?!).
Rateurile lui Nicolae Manolescu, ales „preşedinte” pe viaţă al U.S.R. (oare?, căci, zău, greu îmi vine a crede!), precum cândva Nicolae Ceauşescu „preşedinte” al României, din întreaga-i „contribuţie” la dezvoltarea literaturii române (mai ales „Arca lui Noe” şi „Istoria critică…”), mi se par – când redactez acest „atac” frontal – incredibile. Căci Omul acesta în prezent în exil, chiar nu realizează în ce postură ridicolă se găseşte: de Cronos care-şi devoră copiii personali (a se citi: postmoderniştii săi de închipuire); mă refer la… ştie dumnealui la cine.
Cu o „cuminţenie” demnă de o cauză mai bună, am lecturat „cărămida de hârtie” aşteptând… revelaţia unicităţii sale. Ca să mă aleg cu gustul amar al concluziei că insul se lăfăie într-o auto-mulţumire şi o auto-suficienţă de sine… anti-democratică, suferind, bănuiesc: crunt, de „nostalgia esteticului” (pe cuvânt de onoare: aşa se numeşte postfaţa?!)
De ce oare? Pentru că distinsul aspirant la rangul de academician nu se prea descurcă în hăţişul (poate prea obositor) al categoriilor estetice? Unui critic extraordinar ca Nicolae Manolescu să-i fie chiar inoperante în contextul – depăşit, vai! – al unui criticism de suprafaţă (nu fenomeno-logic, căci nu e cazul), aceste transmutaţii ale frumosului natural?
Aş vrea să-i iau apărarea, dar cum modelele mele sunt altele (Mihail Dragomirescu, Adrian Marino, Eugen Negrici, Gheorghe Grigurcu), totalmente diferite, mi-e imposibil. Deşi, în urmă cu vreun deceniu, în prezenţa regretatului Ion Pecie, ne convorbeam… firesc, la un pahar de vin de Brădiceni şi la o friptură de porc gorjenesc.
Plouase stupid de mult, îl aşteptasem la intrarea în Gorj, sub umbrelele înmuiate. Trebuia să sosească dinspre Petroşani. Candida dânsul, la funcţia de Preşedinte al României din partea P.A.C.-ului. Doru Strâmbulescu (editorul unor reviste de o aproape ideală prezentare precum „Polemika” şi „Confesiuni”) îşi aminteşte şi el, cu siguranţă. Ovidiu Popescu ne-a băgat în studioul său de radio, unde iarăşi ne-am întreţinut cordial, producând un potop semantico-demagogic, care n-a convins… electoratul (nici n-avea cum!) din Gorj. Şi-apoi ce minunat avea să-şi descrie, patria, toamna în importanta-i revistă „România Literară”, în care marele poet Ion Horea îmi publicase o carte întreagă de versuri, pe parcursul a unui deceniu.
A uitat însă repede de impresionantele-i emoţii, căci în „monumentala”-i „Istorie critică…” nu se regăseşte nici un scriitor gorjean: nici Nicolae Al Lupului, nici Sabin Velican, nici George Uscătescu, nici Ion Căpruciu, nici Ion Pecie, nici Aurel Antonie, nici Lazăr Popescu, nici Nicolae Diaconu, nici Artur Bădiţa, nici George Drăghescu ş.a.m.d. Şi – nu se putea altfel! – nici subsemnatul, care mi-am bătut de unul singur cuie în tălpi şi am avut curajul de a rosti adevărul. Adevărul? Haida, de! Adevărul e relativ. Mai ales când magistralul Nicolae Manolescu (care cu „Cenaclul de Luni” se crede un fel de Titu Maiorescu, cel de la „Junimea” ieşeană) se preface a nu fi – nici măcar – răsfoit realmente valoroasa întreprindere metascripturală intitulată „Cvasitratat de/despre literatură. A fi mereu în miezul realului”, lucrare apărută (e o simplă coincidenţă a dragului-spiriduşului de Călin Vlasie?) tot la editura Paralela 45 (Piteşti, 2009, 934 pagini), net superioară oricăreia din producţiile manolesciene.
Ion Popescu-Brădiceni
