Trăiesc o epocă al dracului de împuţită: una pe care o conduc impostorii şi sfertodocţii.
Vorba bătrânului Arghezi: îi vezi peste tot. Sunt verzi, sunt negri de invidie. Te-ar hali subit precum canibalii.
Lucru nemernic: îi vezi peste toţi. Autosesizându-mă, nu-i scuip în faţă, ci alături. Oricum, înfumuraţi cum îs, proşti cum îs, reduşi mintal cum sunt, nu se prind. Zău, pre cinstea mea!
Ca atare, până şi în instituţiile de cultură, de învăţământ, de educaţie, aceşti impostori au pătruns triumfali. Sunt forţe oculte care-i sprijină, care promovează asemenea «neica-nimeni» despre care afli, instantaneu, c-au ajuns chiar şi profesori universitari şi – vai!, ce ruşine! – chiar (c)academicieni.
Ei, doamne iartă-mă, cum să nu-mi ies din ţâţâni? Indiferent ce-aş face, peste tot, în preşedinţie, în parlament, în guvern, în ambasade, parvin doar ei, impostorii. Da. Doar impostorii!
Impostorii par absolut – cretinizant – indispensabili. Cu cât un ins din vreun partiduleţ de borfaşi e mai redus intelectual cu atât e mai ministru. În urmă cu vreun an, mă invitase „guvernul meu” (de cel cioloşian şi iohannian fiind vorba, de altfel unul de un grotesc (in)voluntar şi tot alcătuit din impostori sadea) să plec de la catedra universitară (doar în ceea ce mă priveşte una autentică, în Gorjul ăsta indolent şi pervers, înapoiat şi răzbunător, mefient şi scabros – n.m.).
Impostorii se trag între ei de şireturi, dar, domnule!, e de groază! te trag şi pe tine, savant veritabili, de şireturi. Brusc, ditamai scriitorul şi filosoful, editorul şi doctorul în litere, te trezeşti, maculat, de nişte rahaţi care scriu în loc să pută.
Aşa că, dragi comilitoni, e plin Gorjul de impostori: peste tot că te cruceşti.
La bibliotecă, la judeţ, prin primării, prin universităţi, (nu contează că-s particulare sau de stat).
În concluzie, declam (im)pertinent: „Trăiască Impostorii”. România, făr-de-impostori, ar fi, vai ca cerul (sic!) făr’ de nori.
Ion Popescu-Brădiceni
