ACCENTE NOOLOGICE – MUZEUL GRIGORE PUPĂZĂ DIN ARCANI LA 55 DE ANI (III)

1108

O influenţă deosebită pentru această atragere afectivă a avut-o cunoaşterea unora dintre multele aprecieri pe care ni le poate oferi literatura beletristică prin reprezentanţii săi cei mai de seamă. Astfel le-am făcut cunoscut aprecierile privind elementele de cultură materială şi spirituală create de poporul nostru, din unele fragmente – uneori adâncite până la memorare, convingându-i cum scrie Geo Bogza că „Din cele mai vechi timpuri poporul nostru a fost creator de frumuseţe. Veacuri de-a rândul el a dat la iveală, în limitele vieţii pe care o ducea, case de două şi chiar numai de o singură odaie, de o puritate de linii în faţa căreia vibrează nu numai sufletul nostru ci şi al celorlalte neamuri. Veacuri de-a rândul mâinile lui au dat la iveală pridvoare, acoperişuri şi porţi, fluiere şi fântâni, podoabe ale ferestrelor, uneltelor de muncă şi ale veşmintelor omeneşti”. 3)
S-au cunoscut aprecieri ale lui Eminescu, M. Sadoveanu şi atâţia alţii, încheind cu versul de veneraţie al lui T. Arghezi închinat mâinii muncitoare: ,,Dă-mi fiecare deget din cinci să ţi-l sărut”./4 Şi am folosit chiar reliefarea semnificaţiei numai a unei frânturi dintr-o operă literară a unei strofe ca aceea a lui Cerna:
,,Trecutu-i plin de-avut, de-apusuri roşii;
El stoarce stropi din sufleteşti izvoare
Să picure adânc cuvântătoare
Pe locuri unde-au stăruit strămoşii.”
Am avut la îndemână tot în acest sens aprecierile lui Ştefulescu, dascălul şi cercetătorul gorjean, aprecieri pe care apoi le-am extras şi afişat în muzeu.
Tot pentru câştigarea afectivă am folosit exemple din copilăria şi viaţa cercetătorilor din acest domeniu. Şi aş putea spune că acesta a fost şi punctul de plecare la acţiune. Am citit cu ei din ,,Amintiri din anii de şcoală”, bucuria trăită cândva de arheologul C.S. Nicolăescu Plopşor când şi-a văzut numele scris la muzeul din Craiova pe acea sabie găsită de el pe meleagurile natale, în valea Deznăţuiului, bucurie care nu l-a părăsit toată viaţa, rămânând un pasionat cercetător al trecutului.
Şi pot să spun aici – şi aceasta din experienţa întreprinsă că spiritul de cercetare, dorinţa de cunoaştere, ca şi pasiunea pentru acţiune de nimic nu pot fi trezite mai din plin ca atunci când copilul este pus în situaţia de a trăi bucuria unor rezultate imediate. E specifică această trăsătură psihologică a copilului şi preadolescentului.
Plecarea de la cercetarea locală, domeniu în care, fără putinţă de tăgadă are posibilitatea să descopere, să vadă rezultatele imediate ale cercetării sale, creează o adevărată stare de entuziasm. Şi e nevoie de crearea unei asemenea stări – ridicând la rangul de metodă entuziasmarea – punându-l pe copil în situaţia ca cercetând să găsească şi însoţind totdeauna rezultatul cercetării sale cu aprecieri asupra valorii piesei pe care el o aduce în colecţie şi mai ales conturând şi situaţia în care se găsesc urmele trecutului satelor în faţa ritmului trepidant al transformărilor ce au loc în viaţa lor.
Ca perspectivă, ţinând seama de condiţiile locale, am stabilit înjghebarea unei colecţii muzeistice care să înfăţişeze viaţa satelor noastre; prin conţinut, deci, un muzeu al vieţii satului.
În faza premergătoare colecţionării sau chiar în faza de început a colecţionării pieselor e neapărat necesar ca elevii să aibă clară noţiunea de ,,piesă” de muzeu şi să ştie ce anume trebuie să colecţioneze – deci e vorba şi de o pregătire generală pentru activitatea muzeistică.
Dar, ca să pregăteşti pe alţii, trebuie să te pregăteşti pe tine însuţi mai întâi.
Poate că o iniţiere pe plan judeţean ar fi necesară şi utilă, cum utilă mi-a fost şi mie o asemenea iniţiere de acuma 30 de ani, şi consider că tot util pot fi consultate de oricine, câteva studii în acest sens: Monografia unui sat, de H. Stahl, capitolul privind Muzeul Satului, ori studiul: ,,Arta populară românească” de dr. Tancred Banăţeanu – Almanahul Civilizaţiei – 1968 pag. 95-105.
Desigur se cere să cunoşti măcar sumar şi dezvoltarea satului respectiv precum şi trăsăturile caracteristice ale culturii sale şi spirituale spre care să se îndrepte cercetarea elevilor, pe care sumar l-am conturat astfel:
– Documente scrise – gravitând în jurul celor mai vechi mijloace de păstrare a lor fără să neglijăm însă pe cele de dată mai recentă.
– Identificarea de urme locale ale vieţii din trecut.
– Inscripţii.
– Unelte legate de ocupaţiile locuitorilor începând de la cele mai vechi timpuri cum a fost la noi: uneltele de cules, arme de vânătoare, şi altele folosite la creşterea animalelor, în pomicultură, viticultură, agricultură, ceramica locală şi ca ocupaţii specifice, cărora le dăm importanţa cuvenită; având în obiectiv pe cele specifice cum au fost în Arcani morăritul şi mai ales dimieria.
– Numismatica – bani, peceţi, salbe, medalii.
– Reconstituirea interiorului casei bicelulare, tipică în trecut în Arcani: o odaie numită casa cu foc, cu vatră şi camiţă; a doua odaie -de locuit: ,,sobă” (numită la noi) cu aspectul şi inventarul caracteristic.
– Ocupaţiile casnice legate de confecţionarea îmbrăcămintei din cânepă, in, lână şi borangic, mult folosit la ţesutul acelor marame de o rară frumuseţe ce constituie o trăsătură esenţială a portului local.
– Arta locală manifestată în tipurile arhitectonice ale construcţiilor de locuit şi ale celor anexe din gospodărie; la noi în această privinţă, două tipuri: casa joasă bicelulară, din bârne şi casele supraetajate, cu pivniţa din piatră şi lemn, acoperite cu şindrilă. Ceea ce trebuie urmărit în mod deosebit sunt elementele care atestă preocupările artistice: stâlpii, pridvoarele, trafoarele, porţile monumentale – pe cale de dispariţie.
Organizarea interiorului caselor: mobilierul, obiectele din lemn textilele de casă (covoare, carpete de pat, cergi, pături, macaturi), podoabele, portul cu anexele sale.
– Aici noi stăruim să identificăm unele elemente specifice pe cale de dispariţie: haina lungă de dimie albă şi găitănată pe margine; (şase exemplare mai sunt în toată comuna), epângeaua din dimie neagră, cu acel guler mare – capişon – ce se poate răsfrânge peste cap şi găitănată pe margine cu roşu sau alb, (identificând existenţa a trei exemplare foarte vechi).
Culegerea de mostre ale vechilor cusături, ţesături, împletituri cărora le-am zis ,,izvoade”, pentru întocmirea unui album. Această prezentare iniţială a conţinutului ce va trebui realizat le formează convingerea că au un câmp de investigaţie destul de vast şi devine mobilizatoare în activitatea de colecţionare.
În faza de început, piesele aduse erau expuse în clasă. Se ajunsese la o vreme că pe lângă catedră, după tablă, pe lângă pereţi clasele să prezinte o expoziţie permanentă. Aş vrea să vă mărturisesc că după 30 de ani de învăţământ niciodată nu am avut impresia unei clase în care freamătul sufletului copilăresc să se manifeste atât de plenar. Deşi acţiunea se întreprindea doar în cadrul cercului literar folcloric se angajaseră aproape toţi elevii, fapt folosit mai târziu.
După aşezarea activităţii cu elevii pe noi baze, dispunând de un material oarecum bogat, am trecut la o fază cu adevărat nouă de muncă, caracterizată printr-o impulsionare a colecţionării şi prin trecerea la a doua etapă, aşa-zisă a organizării muzeistice.
Abia acum ia fiinţă cercul muzeistic care se desprinde foarte greu de cel folcloric şi era normal fiindcă se născuse de mult şi îşi trăia viaţa geamăn cu el.
În noua etapă, ceea ce dă notă specifică activităţii este faptul că, deşi apare cercul muzeistic, activitatea nu rămâne numai a acestui cerc; el e în frunte – ce-i drept, dar muzeul e o cauză a întregii comunităţi, a fiecărui şcolar în parte. Pe baza acestei metode a angajării întregii unităţi, colecţia a sporit vertiginos. Fiecare scormonea, căuta şi prezenta cu mândrie trofeul adus.
Evidenţa obiectelor aduse se înscria, aşa cum continuăm şi acum într-un registru inventar, unde se trece şi numele pionierului respectiv, ca şi pe eticheta ce însoţeşte obiectul. Aplicând metoda angajării întregii unităţi în acţiune, în programele de activitate ale unităţii şi ale fiecărei clase în parte s-a înscris colecţionarea de piese pentru muzeu şi s-a reactualizat pentru fiecare clasă tema conţinutului muzeului nostru.
S-au organizat întreceri între clase cu tema: ,,Cine aduce cele mai multe şi mai de valoare piese”. De asemenea, s-a utilizat intens, în cadrul acestei metode, procedeul stimulării acţiunilor individuale. Menţionăm în acest sens cazul elevului Bâcoi Ion, cunoscut în şcoală sub numele de Nicu, care din clasa a III-a organizase într-o cameră din dependinţele locuinţei bunicului o colecţie bogată, nelipsindu-i nici registrul inventar şi nici cel de vizitatori, colecţie pe care a adus-o, după angajamentul de acum doi ani, cu carul astă toamnă, la muzeul de la şcoală.
Şi acum, într-o scurtă paranteză, am să prezint un caz elocvent în acest sens.
Treceam într-o zi, acum trei ani în vizită la copiii de la clasa a IV-a spre marginea de nord a satului Arcani. O fetiţă mă întâmpină cu destulă sfiiciune şi îmi spune parcă cu intenţia de a nu fi auzită:
– Domnule, Nicu a făcut un muzeu la el acasă…
– Care Nicu?
– Nicu dintr-a treia… Bâcoi Ion, cum îl strigă pe catalog.
Nu-l ştiam bine pe acest Nicu şi voiam să-l văd.
La chemarea fetiţei apare de la a treia casă băieţelul. Se apropie, roşu ca racul la faţă de emoţie că-l trădase micuţa colegă spre care arunca priviri de reproş şi fără să aştepte vreo întrebare îmi spune:
– Îi mic, nu-i ca ăl de la şcoală… am puţine în el.
– Nu poţi tu singur să faci cât 200, îi spun eu, dar e destul ce-ai făcut. Vrei să-mi arăţi şi mie?
Urcăm pe o scară, sus, şi deschide uşa la o odăiţă din vechile construcţii ale bunicului său şi începe să-mi arate: o uşă veche cu sculptură aplicată în plăci, cosoare, un cric de fier, o roată a olarului – foarte veche, cu care lucrase străbunicul – izvoade pentru ţesături şi cusături, o ladă sculptată, un vas metalic pentru măsurat cereale. Şi pe pervazul ferestrei două carneţele vechi: unul inventar şi altul registru vizitatori… c-aşa văzuse la şcoală, registru în care-i scrisese frumos tatăl şi surorile mai mari cuvinte de laudă pentru acţiunea întreprinsă. Aş vrea să mărturisesc aici că vizitasem multe din muzeele renumite ale ţării, păstrătoare ale unor vestigii de mare valoare şi de puternică evocare şi cu multă uşurinţă scrisesem în registrul de vizitatori, dar niciodată n-am trăit emoţie atât de adâncă ca-n faţa colecţiei lui Nicu şi n-am zăbovit mai mult şi cu geana umedă, ca în faţa filelor vechi ale registrului său de vizitatori, când trebuia să scriu ceva deosebit. La plecare ţine să-mi arate o piatră de râşniţă pe care n-a putut-o sui cu copiii din vecini, dar o să roage pe tăticu să-l ajute şi apoi să-mi spună că mai adună şi le aduce el la muzeul de la şcoală, cu carul, când o trece în clasa a V-a. Şi s-a ţinut de cuvânt. Obiectele colecţionate de Nicu au fost aduse cu carul în toamna acestui an şcolar, iar exemplul său popularizat în întreaga şcoală. Cazul acesta al lui Nicu era rezultatul unei triple influenţe: a preocupărilor de la clasă în acest sens, a expoziţiei de la şcoală, dar şi a familiei – tatăl lui Nicu – actualul preşedinte al Consiliului Popular îi vorbise de acţiunea şcolii şi-l îndemnase în acest sens. Din aceasta am dedus necesitatea legăturii cu familiile copiilor. Pentru aceasta, în tematica lectoratelor cu părinţii au fost incluse teme care să creeze în rândul părinţilor o atmosferă favorabilă pentru a primi sprijin. Iată titlul unei asemenea teme cu rezultate excepţionale: ,,Contribuţia familiei la integrarea copiilor în firul tradiţiilor locale” din noiembrie 1967. Rezultatele pozitive ale acestei legături s-au soldat cu aducerea unor piese mari de incontestabilă valoare şi mai ales s-a pus capăt acelor situaţii când unii părinţi ezitau să procure copilului bucuria de a-şi aduce partea de contribuţie la întocmirea colecţiei. Integrarea acţiunii în întregul complex educaţional şcolar şi extraşcolar este metoda care asigură prezenţa permanentă – ca să-i zicem aşa – a acestei preocupări în viaţa copiilor. Folosirea pieselor la lecţiile de română, istorie, desen, la cercul de cusături unde se refac mostrele izvoadelor şi în general la oricare obiect de învăţământ, ca material didactic, ca şi vizitele pe clase sunt procedee care trezesc spiritul de a observa, de a găsi noi şi noi piese, produc acea efervescenţă continuă, necesară oricărei înfăptuiri. Sporirea colecţiei cerea imperios trecerea la faza de organizare care nu mai putea fi realizată decât de un cerc mai instruit, pregătit în mod deosebit, şi care nu putea fi altul decât cel muzeistic. Această organizare muzeistică e însă o problemă care ridică multe dificultăţi pricinuite în primul rând de aspectul dinamic al acţiunii de colectare, fiindcă niciodată nu putem spune că ajungem să avem colecţia înmagazinată undeva, cu inventarul încheiat şi pe baza lui, să organizăm expunerea şi conservarea. Şi aş vrea să remarc faptul că cine vede în muzeu o simplă colecţie, nu un proces dinamic, în continuă creştere cantitativă şi calitativă, nu va reuşi să înfăptuiască mare lucru în această direcţie. Trebuie ştiut de la început că nu o dată vom lua piesa de muzeu şi o vom aşeza la un loc anumit, îi vom pune eticheta şi va rămâne acolo. Va trebui s-o trecem de multe ori prin mână, să-i schimbăm locul; muzeul e şi el supus transformării, fiindcă-i viaţă şi trebuie să fie viaţă, deşi e colecţie de piese care, după o vorbă ,,şi-au trăit traiul”. Şi aceasta mai ales pentru cele organizate de pionieri şi şcolari. Eu aş considera un adevărat dezastru educativ, dacă peste câţiva ani pionierii şi şcolarii din Arcani şi-ar limita activitatea la simpla vizitare a ceea ce au lucrat mânuţele şi inima copiilor dinaintea lor, fără ca ei să aducă aci partea lor de contribuţie la continua creştere a moştenirii. Dinamica aceasta a organizării – şi-o spun din practică, impune ca, iniţial, să fie stabilite jaloanele, cadrele de care ea va trebui să ţină seama o perioadă mai îndelungată. Principiul care trebuie respectat totdeauna în organizare este acela al sistematizării. Piesa să se încadreze într-un aspect precis.
Iată la noi, cu ocazia schimbului de experienţă cu directorii şcolilor din fostul raion Gorj din 10 mai 1967, când colecţia era de proporţii modeste, sistematizarea colecţiei s-a făcut pe sectoarele: ocupaţii locale, izvoade, exponate de folclor literar, documente, obiecte şi unelte folosite în traiul de altădată.
Toate erau aranjate într-o singură sală de clasă. În aceste cadre îşi găseau loc obiectele colecţionate până atunci. În iarna 1967-1968, când colecţia înregistra un număr mare de obiecte care spărgea vechile cadre şi dobora jaloanele de pe locul pus, are loc o nouă sistematizare: de astă dată un sector documentar, unul artistic, unul al ocupaţiilor vechi, casa cu foc şi camera de locuit, numită ,,sobă”. A treia organizare o avem din primăvara acestui an aşa cum este în forma actuală, reuşind abia acum să dăm o oarecare prezentare a desfăşurării istorice a vieţii satelor. Ceea ce trebuie însă avut în vedere neapărat este faptul că, ţinând seama de aspectul local, specific, să căutăm să pătrundem în diversele compartimente, în întregime şi până la amănunt, viaţa satului. După cum ştim, se organizează uneori muzee pe baza unei situaţii fericite: localitatea respectivă se află pe urmele unor vechi aşezări. În acest caz de multe ori activitatea muzeistică se limitează doar la colecţionarea, la dezgroparea acestor urme şi la expunerea lor. E o activitate şi aceasta, desigur muzeistică, însă eu aş propune ca, mai ales în asemenea localităţi, folosind aceste urme, să se închege un muzeu, o ,,micro istorie” a satului respectiv, explorându-se întregul ţinut istoric, social şi psihic de-a lungul veacurilor. În organizare, aşa cum am spus rol hotărâtor – ca şi în valorificare – are cercul muzeistic. Principiul călăuzitor pe care l-am avut în activitatea lui a fost acela al legăturii permanente cu muzeul, considerat ca aspect de viaţă vie, nu de coşciug sau monument funerar. Pentru aceasta activitatea a fost organizată în aşa fel încât elevii să nu activeze muzeistic doar la datele stabilite lunar în program, ci permanent, ca şi acela al angajării tuturor membrilor cercului în muncă. Fără să constituie o supraîncărcare, micii muzeografi urmăresc pe parcurs o anumită problemă în care-i angajează tematica din programul de activitate. În etapa în care scopul esenţial este îmbogăţirea colecţiei, temele trebuie să atace, pe rând, diferite sectoare şi să antreneze întregul colectiv în aceeaşi direcţie. Iată câteva din temele abordate în primul an de cercul nostru: ,,Din izvoarele istoriei noastre locale – urme şi documente”, ,,Traiul din trecut al oamenilor din Arcani”, ,,Dezvoltarea culturală a satului”, ,,Schimbul de mărfuri”. Simpozion: ,,Să ne cunoaştem bine satul natal”. În al doilea an, programul cuprinde teme şi lucrări pe sectoare. Membrii cercului sunt repartizaţi de la început, pe baza dorinţei liber exprimate, într-un anumit sector pe care îl cunosc, îl organizează şi se pregătesc astfel să fie şi ghizii sectorului respectiv şi se poate face totodată începutul etapei de valorificare. În privinţa ghizilor e bine să ieşim din concepţia strâmtă a pregătirii numai a unora şi să îmbrăţişăm o concepţie mai sănătoasă, fiecare membru al cercului, şi – ideal – fiecare pionier să ajungă la cunoaşterea muzeului încât să poată fi ghid.
În etapa organizării şi valorificării (de început) am avut ca teme:
– Descrierea unei piese de muzeu, (după fişa dată de Muzeul Satului din Bucureşti).
– Secţiile muzeului nostru.
– Evenimente de altă dată mai de seamă din trecutul satelor noastre aflate din documentele ce le avem în colecţia noastră.
– Ce trebuie să mai aducem pentru a oglindi mai din plin viaţa din trecut.
– Pe drumurile de altădată ale dimierilor din Arcani.
Ceea ce am considerat că e nevoie de dezbătut mai amplu şi cerea o perioadă mai îndelungată au fost aspectele locale specifice satelor de pe Jaleşul mijlociu – în speţă dimieria – ca ocupaţie, poate unică pe ţară, în felul în care s-a practicat aici şi apoi morăritul favorizat de apele curgătoare. Pentru a putea contura acest aspect al vieţii satelor noastre a trebuit să păşim la folosirea fişelor de informare, întrucât altă posibilitate de reconstituire nu mai avem. Am întocmit modelul de fişă, l-am dezbătut într-o şedinţă, arătând tehnica de completare şi apoi au trecut la lucru, repartizându-li-se sectoare pe echipe. Metoda fişei de informare absolut necesară pentru stabilirea unor aspecte pentru care nu avem alte urme, după experienţa întreprinsă, trebuie dublată cu munca în colectiv, întocmirea ei pe echipe. Singuri, mai ales când li se imprimă şi trebuie să li se imprime, spiritul de răspundere în întocmirea cu date corecte, elevii manifestă o oarecare teamă. Echipele le-am constituit în aşa fel încât să aibă în componenţă un elev mai mare şi mai îndemânatic. Fişa trebuie să fie simplă şi cu indicarea precisă a datelor ce trebuie culese. Fişa folosită până în prezent a fost cea privitoare la drumurile dimierilor, cu alcătuirea următoarelor:
-Numele şi prenumele informatorului.
-Vârsta
-Ştiinţa de carte
-Ocupaţia de bază
-Câţi ani a practicat dimieria
-Ce drepturi avea în piuă
-De unde aducea viguri (plasa)
-Cu ce le aducea
-Drumul la ducere, indicând numele satelor prin care trecea.
-Drumul la întoarcere, indicând numele satelor prin care trecea.
-Cât dura o ,,cale”.
-Câte viguri aduna când găsea cele mai multe.
-Câte viguri aduna când găsea mai puţine.
În vara trecută am verificat fişele şi, spre marea satisfacţie, se îmbrăcase întreg câmpul propus pentru cercetare şi doar puţin rămăsese în afară din ce trebuia cunoscut.
Aş vrea să notez că acţiunea de cercetare pe echipă e destul de rodnică şi în colecţionare.
La demolările caselor vechi identificate în timp, echipele merg repetat şi uneori dau ajutor cetăţenilor. O asemenea echipă, ajutând la demolarea casei cetăţeanului V. I. Coica, a obţinut pe lângă stâlpul şi uşa promisă iniţial, o secvenţă de pridvor, un căpătâi de grindă – cap de cal – şi un vătrai.
De altfel, membrii cercului muzeistic trebuie să cunoască aspectele specifice ale satului, şi în special locurile de unde pot recolta piese. În munca muzeistică se pot simţi din plin rezultatele unor vizite la unităţile muzeistice din centrele de judeţ, regionale sau republicane. Pentru membrii cercului scopul acestor vizite trebuie lărgit în sensul de a nu se limita la simpla cunoaştere a obiectelor, ci şi la probleme de organizare şi valorificare. Astfel, cu ocazia vizitei la muzeul din Tg-Jiu în vacanţa de primăvară a anului 1967, am insistat ca înainte de a începe trecerea prin faţa obiectelor să li se facă o mică prezentare a felului în care e organizat muzeul. Aspectul prezentării pe orânduiri a exponatelor, de aci organizarea unor secţii cu caracter etnografic, secţia documentară, a fost mereu luat în seamă de elevii noştri când s-a trecut la organizare. Foarte utilă a fost vizita în vara anului 1967 la muzeul Goleşti – muzeu care înfăţişează viaţa satelor argeşene. Membrii cercului – participanţi la excursie, au reţinut mai ales felul în care trebuie organizată expunerea obiectelor privind interiorul ţărănesc. În vacanţa de vară vom vizita muzeul de la Curtişoara şi pe cel din Cărbuneşti, ca şi colecţiile de la Bengeşti, Săcelu, Buduhala cu membrii cercului nostru.
Legătura cu cercul folcloric trebuie privită ca un principiu de mare valoare – colecţia folclorică integrând-o în documentarul spiritual, îmbinând-o cu cea muzeistică, uneori în acţiuni comune.
Ceea ce e menit să ridice muzeul din condiţia de colecţie în aceea de organism plin de viaţă este fără îndoială munca de valorificare.
Dacă pentru unităţile muzeistice problema aceasta e lăsată pe seama specialistului, în cadrul unităţilor ce s-au înfiripat şi se înfiripează cu ajutorul pionierilor şi şcolarilor, trebuie pusă cu toată seriozitatea în sensul de a face din muzeu terenul exerciţiului de cercetare. Deşi termenul pare oarecum pretenţios pentru vârsta pionieratului, el trebuie să fie o realitate fiindcă aci, în legătură directă cu obiectele şi fenomenele pe care învaţă să le observe, să le compare, să le cerceteze pe variate faţete, el poate trăi acea unică bucurie, de a descoperi de a crea sinteze şi concluzii, de a fi “cercetător”.
Ca metode specifice, în faza de început, pot fi utilizate referatele, concursurile şi simpozioanele. Un simpozion la 6 ianuarie 1968 al cercului muzeistic cu tema: “Să ne cunoaştem satul” a fost susţinut în sala căminului cultural în faţa unui public numeros şi curios totodată de ce va afla de la cei mici despre satele comunei.
Pentru pregătirea şi susţinerea simpozionului s-au înscris 4 colective – pentru fiecare sat câte unul, având sarcina să expună public, pe bază de cercetare a documentelor şi pieselor de muzeu a următoarelor probleme:
– De unde vine numele fiecărui sat
– Vechimea satului
– Cele dintâi urme de viaţă şi documente care atestă existenţa satului respectiv
– Instituţiile
– Hotărniciile
– Documente care arată aspecte deosebite din viaţa satului
– Legende care vorbesc despre satele noastre.
În final, prin legătura cu cercul folcloric, simpozionul a adus: ,,Elemente folclorice care atestă viaţa din trecut şi de azi a satelor noastre”.
Timpul nu-mi permite să prezint multe amănunte, însă felul în care colectivele s-au achitat de sarcini atât în cercetare cât şi în prezentare a fost de-a dreptul onorabil. Simţeai vibrarea aceea rară a bucuriei de a putea spune acestora ce tu ai găsit. Crearea permanentă de motive şi mobile de dinamizare a activităţii muzeistice nu trebuie părăsită o clipă pentru a ţine pe elevi în acea stare de mobilizare continuă. E necesar să stabilim acele perspective atât pe linia colecţionării, a organizării cât şi a valorificării. În continuu să ne întrebăm şi mai ales să-i întrebăm, controlându-i astfel şi antrenându-i: ce mai facem? De asemenea considerăm de aceeaşi pregnantă necesitate grija de a face din munca elevilor o cauză a întregului sat, a comunei, a obştei, convingându-i pe toţi de măreţia acestei acţiuni şi obţinându-le sprijinul, făcând din această muncă o prezenţă activă, capabilă să antreneze pe oamenii locului alături de copii. Eficienţă maximă în acest sens sunt, pe lângă manifestările publice, vizitele organizate pentru cetăţeni. Cu ocazia alegerilor din martie a.c. nu ştiu câţi cetăţeni care, după ce şi-au făcut datoria la urnă, au vizitat muzeul. Rezultate? Până la orele 12 aveam ciutura de moară adusă pe săniuţă de ghizi şi a doua zi veneau două însemnători de pădure şi alte obiecte şi documente. Considerăm necesar ca în problematica muzeistică să nu neglijăm aspectele prezentului, adică trecând pe lângă actualitate, pe lângă elemente de esenţă ale acestei actualităţi, necesare ca lecţie sau urmă viitorului, să nu le lăsăm să coboare în cenuşă sau ţărână, în uitare sau, mai tragic, să se mistuie în foc şi apă. Avem datoria să le păstrăm şi mai ales să învăţăm pe cei mici să le păstreze.
Avem variate posibilităţi: documentare fotografice şi în mod deosebit însemnările scrise. Cronica muzeului în care elevii să fie învăţaţi să noteze evenimentele de seamă ale vieţii locale este – după spusa cronicarului – deopotrivă de ,,cinstită şi iscusită zăbavă”. Prin ea, pe plan educativ, realizăm integrarea în cotidian, copiii înţelegând, după spusa lui Geo Bogza că: ,,vremurile s-au schimbat, frumuseţea e alta, dar e tot frumuseţe, iar sufletul însetat o recunoaşte, se bucură şi o salută”.
Desigur în complexul metodologic al ,,căutătorilor de comori” nu pot fi stabilite reţete şablon. Totul depinde de spiritul creator al celui ce vrea într-adevăr să ajungă la ele. Ce-aş dori neapărat să mai spun însă e că aceste ,,focuri vii” ale memoriei pământului românesc ,,ard pe înălţimile pasiunilor celor ce le aprind”. Dacă văpaia acestei pasiuni încălzeşte deopotrivă toate inimile colectivului de educatori, ea contaminează fără zăbavă inimile celor mici şi – revenind la imaginea de la început ,,uriaşul stol al elevilor” nu numai că va aduce în lumină sclipirile diamantine ale comorilor şlefuite de străbuni în veacuri de demult adormite, ci mai vârtos va porni să arunce în azur noi păsări măiastre, să înfigă în pământul lacrimilor de ieri statornicia altor coloane ale veşniciei noastre româneşti şi, luptând şi muncind, să modeleze cu propriile-i mâini o ţară care ieri era doar vis şi a cărei imagine de mâine nu poate răsări mai plină de măreţie prin cuvânt, decât inversând acel fermecător început mioritic:
,,O gură de rai,
Pe-un picior de plai”…
NOTE
3) Geo Bogza „Pe Bistriţa şi pe Trotuş”, Scânteia, 22 decembrie 1962
4) Tudor Arghezi, “Să ţi-o sărut”
Prof. Grigore Pupăză

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here