Accente în cotidian – Semnele autobiografice ale lui P.F. Hutium

103

Expoziţia „Semne autobiografice” reprezintă un pas înainte în cariera artistică a lui Florin (Puiu) Hutium. Dar să începem şi acest al doilea articol cu o informaţie pe care cel dintâi nu a cuprins-o: pictorul s-a născut la Piteşti în 6 mai 1955 şi este absolvent al Facultăţii de Pedagogie a Artelor Plastice şi Decorative din cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu. Licenţa şi-a luat-o cu brio în 2012 la Universitatea de Vest din Timişoara.

Dar rămăsesem dator cu nişte păreri consemnate de ziaristul Ion Predoşanu despre expoziţia „Semne autobiografice” vernisată în urbea primei Case Domneşti din Ţara Românească, Curtea de Argeş. Aurel Gârjoabă a ţinut să nuanţeze, deloc precipitat: „Pictura lui Florin Hutium poate fi inclusă în expresionism, dar şi în poantilism. Modelul arhetipal – peştele ne duce cu gândul la faptul că pictorul a pornit de la tema privind originea lumii… Dacă experimentul pe care-l face reuşeşte să-i impresioneze pe privitori – cum este cazul de faţă – tablourile invită ca să le poţi percepe şi să le trăieşti emoţiile. Artistul foloseşte game diferite, dar sunt şi armonii complementare. Este, peste toate, demn de remarcat rafinamentul cromatic. Fiecare dintre noi trăim tabloul, în mod diferit, adică momentul artistic e privit diferit la un contemplator faţă de celălalt.”
Parcă, oarecum neliniştit ori mai degrabă însetat de punerea în abis (a se citi: în profunzime) a propriei sale maniere, Florin Hutium s-a autodefinit perfect explicit, în cea mai autentică accepţie hermeneutică: „Am ales arhetipul peştelui ca să mă plimb cu el pe unde vreau. Folosesc semne şi simboluri: geneza/oul, agitaţia browniană, la mijloc avându-l într-o pictură pe Napoleon cu agitaţia lui. Totul este experiment, nimic nu e nou sub soare. Cum le numea celebrul C.G. Jung, sunt pasiuni ale trecutului, bucurii deosebite şi noi. În fond atât eu cât şi Decebal Crăciun colaborăm cu dumneavoastră privitorii şi iubitorii de artă, termenul de expoziţie fiind pentru mine un termen perimat.”[1]
Expoziţia „Semne autobiografice” – trebuie inclusă cum se şi cuvine de altfel într-o paradigmă căreia trebuie să-i facem loc în economia acestui material. Ea urmează altora, fericit formulate ca intenţie programatică şi ca semnificaţie intrinsecă: „Poeme cromatice (1976, la Cenaclul „Columna” Târgu-Jiu)”, Uitarea de sine (1977), „Ghîmpuri” (1981), „Semnele schimbării” (1990, la Belfort în Franţa), „Magic şi lumină Ra piramidal” (1999), „La’Donnand Mobile” (grafică desen, 2000), „Plutirea” (2011).
Răsfoindu-i antealbumul (un proiect deocamdată doar fiabil), avem plăcerea (barthesiană?) de a-i nominaliza şi alte metafore şi metonimii ce-i sunt strict personalizante: „Alunecos ca timpul”, „Peşte de partid”, „Cel mare înghite”, „Salt mortal”, „Herbityos”, „Mecanopeşte”, „Peştele solubil”, „Năluca”, „Polikromat”, „Butherflysh”, „Cardinal”, „Marele de mare”. O notă în plus se iţeşte dintre arhetipocolereme: (auto)ironia, o fantasticitate optzecistă[2] de tip „vizual arts”, al cărui neoexpresionism s-a transformat în postmodernism, iar Florin (Puiu) Hutium a avut curajul axiotic de a-l permuta (transla) în transmodernism (a cărei linie unică se impune în direcţia limbajului nontradiţional, de sorginte pitagoreico-orfică, mai degrabă cathartică, decât spaţialistă, n.m.I.P.B.). Oricum depistăm cu lejeritate în arta lui P.F. Hutium abandonarea folosirii formelor cunoscute de artă în favoarea dezvoltării unei arte bazate pe unitatea dintre timp şi spaţiu. „Caligrafiile” lui sunt total abstracte şi integral ritmice, deşi, paradoxal, „peştele” ţi se oferă mereu figurativ / nonfigurativ. Acest joc între ficţiune şi alchimie senzoriodinamică pare să fie particularitatea care îl va impune pe viitor[3].
Invitat la „Salonul artelor” de la Bucureşti (8 mai – 31 mai 2013, Sala Brâncuşi din Palatul Parlamentului, ediţia a IV-a, 250 de artişti) cu genericul foarte sugestiv „Muzica elementelor primordiale”, Florin Puiu Hutium a fost pe simeze cu Arhipelag (apă), Constelaţie (Pământul), Energie (aer), Adâncul purpuriu (foc), inspirat de teoria lui Bachelard şi desigur şi de a lui Durand. E o performanţă imposibil de ignorat, căci curator general a fost Răzvan Paul Mihăescu, iar curatori Radu George Serafim şi Mihai Precup.
Fiind, indiscutabil, cea mai mare expoziţie de artă plastică din România (din Gorj au mai fost „asimilaţi”: Mihai Ţopescu şi Valer Neag – n.m. I.P.B.), realizată de M.L.N.R. şi U.A.P., aceasta şi-a propus – şi fireşte a izbutit – să confere artei o inevitabilă dimensiune iniţiatică pe care frumoasa Diotima din Montineea o identifică, într-unul dintre cele mai semnificative texte ale prinţului Aristocles (cunoscut de profani sub numele de Platon), cu trecerea de la perceperea perisabilei frumuseţi la frumosul (s.m., I.P.B.) în sine.
S-a dorit o definire în mare şi în mic a artei româneşti actuale, o „dislocare”, o „alveolare”, o „perlificare” a stadiului ei concret:
– implementarea metametaforei;
– restabilirea armoniei;
– nerenunţarea la tentaţia conceptualizării;
– capacitatea artei de a genera ea însăşi arealul ideatic în mintea privitorilor.
„Capcana platoniciană a funcţionat desăvârşit, trecerea de la frumuseţe la frumos producându-se inevitabil. Ideile, în viziune platoniciană, spre deosebire de ideile clare şi distincte ale lui Cartesius (Descartes pentru profani), generează lumea percepţiei fizice indiferent de capacitatea acesteia de a le identifica. Accesul (ascensiunea) la Idei este un drum iniţiatic privilegiat, neobligatoriu dar inerent descoperirii Adevărului care există doar însoţit de Bine şi Frumos.”[4]
Şi cele patru lucrări ale lui P.F. Hutium beneficiază de o savant administrată ingenuitate care le permite să fie privite, decodificate, reconfigurate semiotic şi semantic, aşa cum sunt şi permit vizitatorilor să rostească fie şi în gând cea mai sinceră judecată de valoare: „îmi place”. Apoi inevitabila tendinţă de a conceptualiza, clarifica, clasifica, îi va împinge şi pe autori şi pe privitori să recreeze cea au creat privind: căci – să ne reamintim (anamnesis) – şi privirea e o creaţie şi chiar o re-creaţie, în sensul de poesis şi de metapoesis. Creaţia şi trans-creaţia sunt cauze ce stârnesc orice lucru să treacă de la starea de nefiinţă la aceea de fiinţă.
În chipul acesta, eminamente transmodern, creaţiile plastice ale lui P. F. Hutium ce se fac prin tehnică transavangardistă (tehnosferă – Al. Husar), sunt poesisuri şi transpoesisuri, iar creatorul lor este, cu sau fără de voie, poet, metapoet (un meditativ în poesferă – I.P. Brădiceni).
Ion Popescu-Brădiceni

Note bibliografice:
1. Vezi în Gorjeanul de luni, 18 februarie 2013, pag. 13, articolul semnat de Ion Predoşanu.
2. Vezi Adrian Guţă: Generaţia ’80 în artele vizuale; editura Paralela 45, 2008, in integrum (418 pagini).
3. Vezi Patricia Fride-Carrassat, Isabelle Marcadé, traducere: Denis Mateescu, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2002, pag. 156.
4. Constantin Dumitru, în Top Business, anul XXI, nr. 833 (5), mai 2013, pag. 7.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here