A început sesiunea de toamnă a Şcolii de Literatură COLUMNA de la Târgu-Jiu

122

Picture 079În această toamnă frumoasă a anului 2011, la Sala ”Titu Rădoi” a Palatului Culturii, s-a deschis oficial sesiunea de toamnă a Cenaclului ”Columna”. A citit scriitorul Ion Căpruciu, din volumul în pregătire ”NOI POEME DE PE ULIŢA MORII”.

Au participat la discuţii Silviu Doinaş Popescu, Ion C. Gociu, Spiridon Popescu, Adrian Frăţilă, Lazăr Popescu, Gelu Birău, Dumitru Dănău, Vasile Ponea, Marius Iorga, Viorel Surdoiu, Mihai Amaradia, Cristian George Brebenel, Ion Mocioi, Alexandru Bican, Valentin Chepeneag, ş.a.

Noua carte – cea de-a şasea pare-mi-se – a poetului brădicenean stăruie într-un baladism deja ”arhivat” istoric, dar cu un filon, iată, încă neepuizat. Luând cel dintâi cuvântul, în postură de critic, Lazăr Popescu l-a revendicat, întemeiat, ca pionier al metamodernismului, după ce eu însumi comentasem opera ca ”izbutit tur de forţă transmodernist”. Nici postmodernitatea nu-i este străină, deşi, faţă de paradigma în cauză, Ion Căpruciu se menţine în rezervă, în circumspecţie, în îndoială. Mircea Peţeam, de la Cluj, cel care i-a scos recent o antologie în reputata colecţie ”Magister” (e vorba de ”La Nord de caii sălbatici”), l-a reconsiderat din retrospectiva ”Cercului de la Sibiu”, şi n-a greşit deloc. Ion Căpruciu e un ”neocerchist” căruia-i sunt proprii: un soi de crengism resuscitat, într-un Gorj încă apt a-şi conserva tradiţiile, cu o rară prospeţime a discursului liric, a atmosferei, a tehnicilor prozodice.

Eliberarea de canoane ruginite

În viziunea lui Dumitru Dănău, poezia lui Ion Căpruciu e un spectacol al lumii arhaice, asaltată de futilitate. Topografia de sub munte capătă accente ludice, umoristice. Cu o naivitate prefăcută (căci metacultura e prezentă în textul baladelor şi a cântecelor), autorul din Brădicenii lui Brâncuşi investighează un rural păstos, plin de plasticitate, pe care mai înaintea lui Nicolae Al Lupului l-a ritualizat ”posthomeris”. O asemenea poezie – grea de înţeles – surprinde prin întretăierea de planuri multiple, printr-un suprarealism reoriginarizat şi pseudoruralizat (vezi toposul Troiei, predilect/recurent), prin reîntoarcerea la matca fabulatorie/fabuloasă, întocmai altui clasic al literaturii oltene, Mircea Bârsilă. Pentru Spiridon Popescu, poezia scrisă de Ion Căpruciu se apropie, dimpotrivă, de aceea a lui Ion Gheorghe, a cărui sintaxă este jucăuşă şi destul de originală. Acroşat şi de ”Columna”, Ion Căpruciu părăseşte ispita expresionistă şi glisează inteligent, dezinvolt, decomplexat, spre eliberarea dicţiunii de orice canon ruginit (folosind, ca-n poezia folclorică până şi asonanţa, ca semn de dispreţ conştient al rimelor ”de lemn”, ”în gol”, etc.).

Spaţiotimpul brădicenean

Ba, mai mult, se întoarce hermeneutic pe urmele lui Francois Villon şi Walt Whitmann, având bucuria de a compune ca şi aceşti maeştri ai liricii mondiale (Viorel Surdoiu). Cu talentu-i uriaş, ca Poe şi Baudelaire, ca Esenin ori Ştefan Augustin Doinaş, ca Nicolae Labiş ori Boris Vian, Ion Căpruciu este creatorul unui topos specific: spaţiotimpul brădicenean. Acestei ontosofii calde, vulcanice, humoreşti i se alătură, în complementaritate, deliriţionismul rece, fantast, hiperlucid, metacultural grefat pe un tradiţionalism filtrat estetic, cel reimaginat de Ion Popescu – Brădiceni (Lazăr Popescu). Pe un filon de har, Ion Căpruciu primeşte câte un declic, din străbuni, care-i dă o aură de înţelept nativ şi ghiduş. Scriitura sa va avea oricând cititori din toate categoriile sociale şi chiar de vârstă. Mântuieşte cu uşurinţă propoziţiile şi frazele, metaforele şi paradoxul, le împleteşte cu iz neaoş românesc. De aici se desprinde un soi autentic de patriotism, şi aş accentua, local. Foloseşte cu brio ironia în tratarea şi prezentarea tradiţiilor strămoşeşti. Oferă o diversitate în exprimare, destulă originalitate manifestată prin alternarea rimelor în acelaşi poem, încercând în acelaşi timp şi o racordare la modernitate. Fabulează fără a scrie fabule exprese, face o psihanaliză voioasă a tradiţiilor desprinse din arealul Brădicenilor. Poemele citite, jucăuşe şi vesele aparţin sigur lui Ion Căpruciu. Uneori este banal în exprimare dar e hâtru şi tocmai acesta-i ”smerchezul”. Am remarcat sintagme deosebite: duhul râului; via se ascundea în struguri; se vede doar ţipătul cocoşului; câteva poeme în mod deosebit, precum Blestemul României, Brâncuşi la Hobiţa, dar şi repetiţii supărătoare în poezia Doina, respectiv prea de multe ori utilizat cuvântul noi, chiar în aceeaşi strofă şi nejustificat.(Vasile Ponea).

Baladescul picaresc căprucian

În aceeaşi ordine de idei – este de părere Cristian George Brebenel – poezia lui Ion Căpruciu poate să atragă printr-o metafizică transfigurată din snoavă, basm, legendă, printr-o (meta)filosofiere apropiată de natură, printr-o sănătate metacosmică mai precis, prin puterea de a stoarce spirit, încă o dată, dintr-un text popular. De aceea îmi place acest stil de poezie căprucian. O citesc şi mă văd în peisajul ei. Îmi creează acea stare fericită. Ea realizează acea imaginaţie veşnică: ”veşnicia s-a născut la sat”. În plus, aceeaşi poezie denotă baladescul picaresc: cu un limbaj chiar brădicenean, ţărănesc, neaoş, din bătrâni. Cele trei coordonate: spaţiu, timp, cauzalitate (pe urmele unor Ernest Bernea, Constantin Noica), particularizează discursul din aceste ”Noi poeme de pe Uliţa Morii”(Mihai Amaradia).

Rimele imaginarului bogat literar şi inventiv

În ceea ce mă priveşte, ca fiu al Brădicenilor, acest topos polivalent, plurisemnificativ – consider – găseşte în Ion Căpruciu un exponent reprezentativ, un homo scriptor inteligent, cu o fire speculativă, un homo ludens grefat pe un homo-poeticus de anvergură, de rezonanţă cu scriituri rafinate fără a fi artificiale, dimpotrivă ancorate într-o realitate naţională simultan centripetă şi centrifugă, profană şi sacră. Finalul cronicii de faţă îi predă, cum e şi firesc ştafeta poetului însuşi, Ion Căpruciu: ”Vă încredinţez că a fost o lecţie instructivă, dar şi inubliabilă pentru mine. Deşi ţin să precizez că, prin frumos eu înţeleg contradictoriul, problematicul, transpunerea trăirii. Dacă vin dintr-un epos popular, sunt semne că aş putea fi deopotrivă urmaşul lui Miron Radu Paraschivescu ori al lui Rene Char. Poezia mea a declanşat discuţii, se bucură prin urmare de o anumită trecere. Caut rimele grele(eminesciene), dar uneori mă hazardez în rimele de imagine, cerute de imagine, adică rimele imaginarului literar şi inventiv.”

A consemnat, Ion Popescu-Brădiceni Preşedintele Cenaclului ”COLUMNA”

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here