A doua întâlnire cu aproapele nostru, George Dumitru

I.P.-B.: Şi totuşi, să nu uităm că poezia este regina literaturii. Insist în a te determina să încerci a te autodelimita de aceşti aşa-zişi postmodernişti de ieri şi de azi. Ce vreau să-ţi zic: că poezia este calea cea mai potrivită de reproiectare a sufletului în spirit, a Cuvântului originar în metafora laică, a arhetipului în simbolurile evoluţioniste pe lungul drum al Creatorului către propria sa Creaţie.

G.D.: Poezia, regina literaturii, cum bine apreciaţi, în accepţiunea termenului şi a „dreptului monarhic” este istorie adevărată, sacră, exemplară şi semnificativă.

Din timpurile vieţii de început, fiinţa a rostit poezie prin grai, căci ce este vorbirea dacă nu poezie.

Cuvintele prin sunet şi alcătuire transmit emoţie, cunoaştere, durere, bucurie.

Suntem „inoculaţi” prin creaţiune cu această uimitoare binefacere.

Rostind porunca: „Să fie lumină”, Dumnezeu a binecuvântat pe om cu primul vers şi prima condiţionare, a poeziei, LUMINA, în taina sufletului nostru.

În trans-modernitatea actului de creaţie, nu exagerăm, afirmând că, prin poezie, „reproiectarea sufletului în spirit” este posibilă.

I.P.-B.: Aşadar, te-ai întors deopotrivă spre trecut şi spre tezaurul de amintiri. Cum a fost poezia domniei-tale în „paradigmaticul” timp – şi cum se comportă ea, astăzi, când, dinspre viitor, aştepţi să-ţi parvină doar frumuseţea absolută, recunoaşterea, nemurirea? Şi, iartă-mi îndrăzneala, cum vor rezista cărţile domniei-tale, în faţa judecăţilor de gust şi de valoare?

G.D.: Trecutul este o istorie adevărată, pe care îl îmbrăcăm în haine de sărbătoare cu aură de mit. Ni-l asumăm, cât timp rămâne viu în conştiinţa noastră.

În realitatea timpului „paradigmatic”, poezia scrisă şi parţial publicată în reviste literare (România Literară, Luceafărul, Flacăra, Palatul de Justiţie) sau în antologii de autori, impunea un adevăr axiomatic; legătura ce nu poate fi ruptă a unui prezent de trecutul istoric (în poemele: Cavalerul Dac, Înaltă Sărbătoare – 1877, Imnele Brâncuşiene).

În vremea apropiată, registrul exprimării poetice are două componente fundamentale: repoziţionarea fiinţei faţă de Divinitate şi faţă de actul de credinţă (volumul Poemele Credinţei) şi moralizarea „cetăţii” prin impuls creator, civic şi creştinesc (volumele: Rondeluri şi sonete, Utopia Sudului, Luntre Solitară, Dincolo de Hyperboreea). În afara Legii Morale, fiinţa nu trăieşte.

Cum vor rezista aceste cărţi în faţa judecăţilor, este întrebarea trebuitoare pentru un răspuns apodictiv.

Cred în destinul lor, în mesajul pe care îl transmit, în puterea versului, a ideii şi adevărului.

I.P.-B.: Cum defineşti, stimate domn, profesia de scriitor român, în noua configuraţie a europenităţii noastre?

Ce stă la baza facerii poemului şi cum vezi rezolvat raportul dintre expresie şi formă?

G.D.: Poetul este şi „teoretician estetic” prin compatibilitatea „cunoaşterii şi reflecţiei” în opera literară. În acest context, poezia oferă cel mai propice mod de afirmare a individualităţii creatorului liric.

Profesia de scriitor ne este o alegere şi cu atât mai puţin o… întâmplare. Indiferent de realitatea socială, politică, geografică şi istorică, chemarea scriitorului „la viaţă”, literară fireşte, reprezintă împlinirea unui miracol, cu răsfrângeri şi subiectivităţi omeneşti.

Morala universalistă, deci şi europeană, impune o apropiere a culturilor prin diversitate, o „frăţie” a civilizaţiilor, cu diferenţele lor, a specificului naţional.

O uniformizare sau şi mai rău o „globalizare” a identităţilor culturale într-un model unic ar anula impulsul firesc, naţional al fiinţelor la comunicare, căci „Mediocraţia este totalitară prin definiţie”.

Din această europenitate facem parte, cu ceea ce istoria noastră consemnează a fi: Ţara de la Dunăre la mare, aşezată în hotarele ridicate de la începutul vremilor.

Europenismul cu imensa lui încărcătură filozofică „străbătut de-avânt” nu poate stinge focul vetrei şi steaua colindătorului.

Scriitorul român al veacului de totdeauna parcurge fireşte calendarul divin, trans-modernitatea cuvântului în comuniune cu „strămoşii şi epocile istorice” sub semnul înălţător al credinţei, iubirii şi sacrificiului de sine.

Opera literară nu este un cadou pe care îl face scriitorul, ci cuprinsul de viaţă, dramatic şi cu atât mai autentic.

„Ce stă la baza” scrierii unui poem? Greu de spus. Eu cred în unicitatea construcţiei, în impulsul primar ce nu se şterge ci rămâne precum lumina umbrei în marginile înserării.

Forma şi expresia sunt părţile aceluiaşi întreg, cel al „rostului ziditor” (Lucian Blaga)

I.P.-B.: Spiritualitatea presupune unitatea culturală a Eului creator. Cum îl receptaţi pe acesta? Ca întreg? Ca părţi deconstruite socio-poetic? Pledaţi în lirica dumneavoastră pentru ideea ca atare, numai pentru imagine artistică? În definitiv, ce vă este mai propriu, ca poet al lumii de azi?

G.D.: Spiritualitatea umană urmăreşte în evoluţia sa un ideal al desfăşurării, cu inevitabile ocolişuri, amorţiri şi deşteptări. Timpul proiectelor întârziate, al Renaşterii, a pregătit epoca modernă la „nova gente”, care proclamă libertatea omului şi circulaţia valorilor într-un spaţiu european şi adiacent.

Dogma sacramentală consfinţeşte fericirea într-o viaţă ulterioară, păstrând pentru fiinţă, smerenia in integrum.

Avântul omului spre cunoaştere, activarea „eului creator”, sunt capitaluri de încredere şi organizare a colectivităţii, consecutive şi simultane locuirii poetice.

În contextul socio-poetic, actul de creaţie (eul creator) este întregul, altfel ce-ar fi. În lirica mea, ideea are rolul central, imaginea artistică este singura modalitate de a exprima gândul curat.

Creştinismul a reuşit izbânda nu a dogmei, ci a libertăţii acesteia, prin reîntoarcerea omului la toposul primar, CREDINŢA.

Acest parcurs al „ideii” străbate veacurile ce-au fost şi pe cele ce sunt şi vor fi.

Ca poet al lumii de azi, zic şi eu ca evanghelistul Luca (10,5)

„PACEA SĂ FIE PESTE CASA ACEASTA”.

I.P.-B.: Te rog, stimate domn, iubite tovarăş de cale transmodernă, spre finalul acestui interviu, acestei convorbiri esenţiale, să-mi evoci lumea literară a capitalei aşa cum ai trăit-o, domnia-ta, în anii tinereţii şi maturităţii creatoare!

G.D.: Nimic spectaculos, ieşit cumva din comun. La vârsta entuziasmelor şi admiraţiei „necenzurate”, faţă de poeţii şi scriitorii, care comunicau prin operă sensibilităţi şi trăiri comune, frecventam cu interes şi emoţie firească cenaclurile literare, cu „afişaj” de boemă interbelică „Titu Maiorescu”, fieful juriştilor şi literaţilor de marcă, din Bdul Magheru şi cenaclul „Mihai Eminescu” , cu prezenţă remarcabilă de tineri literaţi, sau candidaţi la confirmarea talentului, dacă ar fi să fie.

Ţinuta intelectuală înaltă făcea diferenţa în cenaclul juriştilor. Oficiau cu sobrietate şi rafinament scriitori de primă linie, academicieni, sorbonişti, membri ai Uniunii Seniorilor, personalităţi în domeniul juridic, invitaţii cu nume şi renume etc. Citez cu vădită emoţie prezenţa lui E. Jebeleanu, Z. Stancu, N. Balotă, I. Dodu Bălan, Ion Horea, N. Stănescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, G. Hagiu, E. Barbu, Alexandru Balaci, Iosof Ctin Drăgan etc. Ordinea enumerării este aleatorie.

Reuniunile erau onorate de prezenţa unor nume ilustre de artişti ai Teatrului Naţional, Teatrului Nottara, Operei Române, ansambluri naţionale etc.

Era o atmosferă academică. Oficiau, în calitate de gazde, scriitori, elitişti, I. Chiuzbaian şi Titus Andrei, cu rafinament intelectual şi echilibru.

Cu „nobilimea proletară” mă întâlneam la şedinţele lunare ale cenaclului „M. Eminescu”, cu sediul oficial la Casa de Cultură a sectorului nr.2.

Veneau „oamenii baricadelor” literare, ai cafenelelor şi teraselor cu…şpilt. Aveau personalitate, pe unii recomandându-i volumele de versuri şi proză apărute, premiile cu ţinută şi adresabilitate, ineditul şi promovarea aş zice… liberală cumva, oricum nu anostă, repetativă sau şi mai rău… comandată.

Echilibrul dezbaterilor se obţinea cu efort şi pricepere, ca nu cumva şedinţa să fie… amânată.

În ambele cenacluri, lirica mea a fost remarcată, comentată cu folos şi selectată pentru publicare în reviste: România Literară, Luceafărul sau în antologii de autori; „Ofrandele Inimii” şi „Cu clipa de faţă” apărute în anii 1977-1979.

În redacţiile revistelor literare, România Literară” şi „Luceafărul”, am cunoscut oameni ai scrisului deosebiţi, într-o atmosferă caldă, confortabilă şi încurajatoare.

Aici a prins contur exprimarea şlefuită, selectată, exigentă, care-mi personaliza scrierile poetice.

Păstrez recunoştinţă şi sentiment creştin celor care m-au îndrumat, cu discreţie şi încredere. Unii, poate cei mai mulţi, au trecut dincolo, în eternitatea, ce se ştie, dar nu se mai vede. Celor care-au fost şi celor care mai sunt, prinosul meu de dragoste şi recunoştinţă.

Stimate domn, căci eşti şi prieten de asemeni, au fost anii vieţii, cu îndoieli, neîmpliniri, rătăciri uneori, dar drepţi, în judecăţile ce mi-au fost date.

Cum era viaţa literară? Echilibrată, nici excesiv de barocă, nici excesiv de romantică, aş zice oarecum… transmodernă, cum îţi place domniei tale şi pe care ai trăit-o, destui ani. În încheierea acestor gânduri, îţi mulţumesc pentru decriptarea unor vremi, pentru posibilitatea exprimării despre ele.

Judecăţile mele şi părerile mele sunt fireşte şi subiective, dar mă întreb: Ce nu este subiectiv într-o viaţă de om?

Căci anii îţi sunt daţi nu doar să-i numeri;

Ci să-mplineşti prin ani al tău destin,

Tu, omule, eşti talpă de creştin

Cât cerul, are-un reazim, pe-ai tăi umeri.