Scrisoare pentru Mama

Măicuţa mea blajină deacolo din Bengeşti

Aşază-ţi ochelarii şi ciuguleşte-mi slova

Stai poate îngândurată în seara asta mamă

Şi aştepţi pe Nelu tău cu ochii în năframă

Mi-ai dat în bobi mămico,vei fi citit, tristeţe

Ai vrea să-ţi fiu toiag acum la bătrâneţe,

Tu ai rămas în sat departe, şi ai să mă porţi în gându-ţi poate

Ai să te întrebi mereu în sine, De ce m-am dus de lângă tine ?

De ce n-am stat cu tine acasă, să-mi dai un sfat să stăm la masă ?

Dar poate aşa mi-a fost sortit,să stau printre străini răslit, să n-am cămin, să n-am un pat, să umblu adesea nemâncat

Pe mine cred n-ai să te superi căci, te-am făcut atât să suferi

Azi noapte te-am visat în vis,

Şi cartea asta azi ţi-am scris, sunt sănătos şi tare, mă aflu în răzbel

Mă lupt prin stepa albă, cu tauri de oţel

Trăieşte-n mine ţara, precum a fost odată

Rotundă ca un măr, de Dumnezeu lăsată

Mă biciuieşte vremea, ne ocroteşte crucea, neînvinsă-ne cetate Hristos este cu noi, luptăm pentru dreptate.

De n-am să viu curând, la vatra mea străbună

Din florile grădinii să-mi împletiţi cunună.

S-o duci în cimitir acolo-n sat la noi

Şi s-o aşezi măicuţă, pe stratul cu eroi.

O scrisoare ca multe altele, a unui tânăr, care şi-a jertfit viaţa în Marele Război, pentru întregirea patriei şi libertatea poporului român. Recunoştinţa ? Nimic! Nici chiar aduceri aminte a compatrioţilor săi. Ce să mai vorbim de un mormânt. Ca nepot, am purtat o parte din scrisori cu copilăria şi tinereţea mea, fără să le arăt nimănui, nici celor care m-au ajutat în dezvoltarea mea ca om. Mi-a fost frică. Mai ales de părerile lui îndreptate împotriva celor care în trecutul apropiat au fost stăpâni pe ţara noastră. Cel mai semnificativ monument ridicat în memoria eroilor mi s-a părut acea palmă, ca avertisment faţă de pofta lor de a ne cotropi ţara. O văd şi azi în răsăritu ţării parcă spune: OPRIŢI-VĂ !

Nici acum nu am curajul să dau tiparului părerile lui despre cei care ne consideră şi azi un cui în papucul lor. M-am rezumat la idei care ţin de condamnarea războiului ca un flagel o „apocalipsă” împotriva popoarelor şi în special a noastră, a românilor care ne-am aflat în calea răutăţilor, în calea celor trei imperii cotropitoare care au poftit la bogăţiile ţării noastre. E necesar tocmai azi când sunt scoase din manualele de istorie lecţiile despre marii noştri voievozi care au stat, cu spada, paznici la hotarele locuite de români şi au fost pavăză a întregii creştinătăţi, în umbra lor dezvoltându-se popoarele creştinătăţii apusene, în linişte. Aşa au putut aceste popoare să ne-o ia înainte bucurându-se de pace. Unele din scrisori nu mai pot fi citite de miile de lacrimi ale mamei lui (bunicii mele din Bengeşti-Gorj) sau chiar ale mele vărsate de citirea repetată a lor. Acum m-am gândit că merită o aducere aminte din care să înveţe şi tinerii de azi pregătindu-se pentru viitor.

La 65 de ani de la marea încleştare să ne aducem aminte de cei care din cenuşa lor ne îmbărbătează azi pe noi. Să învăţăm de la ei ce e bine şi ce e rău. Ce este războiul? Să încercăm prin exemplul celor care au trecut prin el, să pregătim tinerii pentru viitorul ce vine. Panait Cerna spunea: „Ce este o durere. Şi-o lacrimă ce-înseamnă,

Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă,

Şi ce-i să cazi, când viaţa n-o pierdem în zadar,

Când trupurile noastre sunt pietre de altar,

Când fiecare ştim,

Să făurim o lume ce-o vor primi în dar,

Acei ce nu sunt încă şi totuşi o iubim ?”

Parafrazând pe Bălcescu putem spune :

«Vai de acel popor care uită că renaşte şi creşte din cenuşa înaintaşilor săi « „Fiecare popor are sufletul său, format în sute de mii de ani, din firea pământului, din freamătul codrilor, din floarea albă a primăverii, din razele soarelui, din ceaţa toamnelor şi gerul iernilor, din toate frământările, suferinţele, silinţa, gloria, din nesfârşit de multe amintiri îngrămădite pe urma morţilor, care astfel n-au murit întregi, ci din adâncul zacerii lor sprijină răsfăţarea la lumină a urmaşilor ce au venit din ei şi trăiesc după dânşii. Acest suflet e preţul, mare sau mic al fiecărui popor,… pe aceste două temelii se sprijină mărirea trainică a unui neam; amintirea totdeauna vie a trecutului şi conştiinţa datoriei împlinite de toţi, în fiecare clipă”.(N.Iorga). Nu suntem paseişti. „Vrem să luăm din trecut doar focul, nu cenuşa !”(J.Jaures).Câţi dintre noi îşi mai aduc aminte de imaginea unui câine cu capul plecat asupra mormântului stăpânului său, soldat căzut la datorie pentru apărarea patriei. Poezia se numea „Câinele soldatului,, de V.Militaru şi am învăţat-o cu multe emoţii de la învăţătorii de elită, Anoaica şi Grigorescu bătrânul din Bengeşti. Imaginea mă urmăreşte şi azi.Versurile nu le mai ştiu dar povestea da. Oare câinele era singurul care îşi aducea aminte de prietenul său?

Vom vorbi despre război.Ce este războiul ?Nu-i vom încerca definiţia clasică. Ne vom plimba prin istoria veche a lumii. Poate primul conflict a apărut în momentul când cineva a spus: „acesta este al meu! „şi de aci toate neînţelegerile, care s-au transformat în neînţelegerile lumii întregi, astăzi. De atunci cu cât creşte dorinţa de a ne înconjura de cât mai multe obiecte pe care nu le vom putea însufleţi, cu cât creşte dorinţa de a „poseda” cât mai mult, cu atât mai repede vom ucide spiritul din om. Ameninţarea şi panica vremurilor noastre nu o constituie creşterea numerică a populaţiei ci sporirea continuă a materiei neînsufleţite. Foamea spirituală trebuie să fie pe zi ce trece mai mare decât foamea de obiecte şi că numai recunoscând aceasta vom putea menţine lumea în care trăim. De ce dorea Hitler răsăritul Europei ? Pentru materiile prime ca apoi cu ajutorul lor să stăpânească întreaga lume. Toată lumea ar trebui să vadă imaginile transmise pe Naţional Geografic referitoare la cel de-al doilea Război Mondial. Atrocităţile comise în timpul războiului nici în visele de groază nu ni le-am putut închipui. „Dezvoltarea spirituală sporeşte puterea de reprezentare spirituală îi face pe oameni mai capabili de simpatie şi,prin urmare, mai puţin egoişti mai puţin răi; dacă nu chiar mai buni”.(P.P.Negulescu). Dacă din antichitate n-ar fi fost lupta pentru cât mai multe bunuri materiale nu s-ar fi pierdut milioane de vieţi omeneşti şi n-ar fi pierit inestimabile bunuri create de mintea şi mâna omului. Cât ar fi câştigat omenirea, dacă măcar în parte l-ar fi ascultat pe Socrate care spunea despre educaţie: „cea mai bună educaţie este cea inspirată de dragoste” el care dorea ca dragostea să rămână pură şi exclusiv spirituală, dar ideea i-a inspirat măcar pe poeţii timpului sau care au cântat dragostea şi i-au asociat acesteia natura şi întregul univers; totodată unii poeţi i-au îndemnat pe oameni şi la înţelegere între ei. Alţii au agitat spiritele belicoase ale grupurilor umane. Nu mi-am propus să fac o istorie a războaielor; câteva cifre însă sunt necesare de reţinut; în 5500 de ani au avut loc 14500 de războaie. Cele mai frecvente războaie au avut loc în Europa între 1200 şi 1945,în Europa au fost 7111 conflicte armate. Fondurile ce au fost irosite pentru înarmări şi ducerea războaielor, de-a lungul a cinci milenii şi jumătate, sunt echivalente cu valoarea unui cerc de aur cu acelaşi diametru cu Ecuatorul, cerc ce ar avea lăţimea de 161 de metri şi grosimea de zece metri. Ne dăm seama doar din aceste cifre cât ar fi folosit omenirii pacea, buna înţelegere între naţii. Trecem prin timp, pornind din vechime şi ne oprim la cei mai cunoscuţi de omenirea civilizată, la greci. Să vedem cum priveau grecii antici războiul; ei care ne-au lăsat diverse imagini despre război. Tirteu, care a trăit la Sparta, a rămas celebru pentru cântecele sale de marş şi elegiile sale. Tirteu era un „dătător de enegie” şi încă de energie războinică de care avea atâta nevoie Sparta, oraş militar înainte de toate, unde întreg tineretul era educat pentru război.

„E frumos să cazi în fruntea oastei şi să mori luptând,

Pentru patria iubită, ca viteaz în primul rând.

Pentru greci, mai bine era moartea cu cinste decât viaţa cu amar !…

Să luptăm cu bărbăţie, netemându-ne de moarte

Cot la cot, în rânduri strânse, s-aşteptăm, flăcăi, duşmanu

Şi nu vă gândiţi la fugă, nici vă lăsaţi pradă spaimei,

Ci-întăriţi-vă curajul şi sporiţi-vă virtutea ;

Nici nu fi-ţi prea scumpi cu viaţa când daţi ochii cu duşmanul!

Grecii, mai ales spartanii respectau cu deosebire pe cei vârstnici; la adunări se ridicau în picioare dându-le vârstnicilor tot respectul. Acest respect le era acordat şi în război.

Pe bătrânii demni de cinste, ce-şi pierdură sprintenia,

Nu-i lăsaţi în urma voastră, dosul dând fără ruşine.

E ocară ca să cadă printre cele dintâi rânduri

Unul mai bătrân,-înaintea unui tânăr plin de vlagă.

Să îl vezi cu plete albe,cu cărunţa barbă-n tarnă

Cum îşi dă viteazul suflet, coperind cu slaba-i mână

Vintrele însângerate, zăcând jos cu trupul gol;

E-o privelişte urâtă pentru ochi, revoltătoare,

Celor tineri însă toate le stau bine; totu-i prinde

Câtă vreme-a tinereţii mândră floare-i face dragi.

Cât sunt vii, bucură ochiul bărbătesc, iar de femei sunt

Mult doriţi şi sunt frumoşi când cad în cele dintâi rânduri;

Cu picioarele amândouă înfipte în pământ să steie,

Tot ostaşul dârz, la posturi, încleştându-şi dinţi-n buze !…”

Spartanii priveau aşa lucrurile deoarece făceau băieţilor şi fetelor educaţie mai ales războinică. Aţi observat că poeţii, părinţii şi vârstnicii spartanilor, ştiau să educe ca războinici pe tineri, mai ales să se jertfească oricând pentru patrie respectând pe cei vârstnici. Românii, care nu trăiau decât pentru război, i-au acuzat pe eleni că şi-ar fi neglijat pregătirea militară şi că i-ar fi învins pentru că nu se ocupau decât de atletism. Competiţiile sportive şi jocurile într-adevăr nu au creat soldaţi, ci au format oameni puternici şi curajoşi. Nu există o pregătire specială a atleţilor pentru jocurile olimpice sau alte jocuri.

(Va urma)