Pe când eram copil, citeam fascinanta colecţie (de care unii dintre dv. îşi mai amintesc: “Aventurile submarinului DOX” de H. Waren, traducere de Lia Hârsu, în editura: Ig. Hertz, care edita şi clasici, dar avea şi colecţii populare (Nu tip biblioteca pentru toţi, dar nu de tipul “dezbrăcate” cum apar acum). În comunism, la începutul obsedantului deceniu nu se mai editau sau tipăreau romane de aventuri, excepţie făcând numai primele 4 fascicole din colecţia: “Romanul Saptămânii”, apărute în luna ianuarie 1950 şi…atât. Erau socotite decadente în opinia oficialilor de atunci. Dar…revenind la oile noastre, eroul principal din “Dox”, George Farow, împreună cu prietenul său Petre Uriaşul, avea multe aventuri în insulele estice ale Pacificului. Nu voi dezvolta întreaga tematică, arăt numai că cei doi, împreună cu doctorul Bertram, au fost de multe ori prizonierii “vânătorilor de capete” din Oceania, scăpând bineînţeles de fiecare dată (George, fiul căpitanului era un fel de “Sfântul Interbelic”). Prizonieri fiind asistau la festinuri canibalice ale indigenilor, vedeau “fetişuri” constând din capetele prizonierilor sau cadavrele lor atârnând în copaci sau întinse pe pământ ca nişte porci înjunghiaţi. De atunci au trecut peste 60 de ani şi credeam că “antropofagismul” a dispărut de pe glob. Dar,m-am înşelat!(Vezi cazurile cu împăratul “Bokasa” cu ex-liderul liberian Samuel Doe care a fost ciopârţit de viu, vezi cazurile “băieţilor veseli” care exersează tragerea la ţintă pe indigenii civili, ca să le intre democraţia în cap, sau precum acum caţiva ani o crainică de la “Observatorul” Antenei 1 râdea cu gura până la urechi cu o bucurie nedisimulată arătându-ne (preluând o ştire) două cadavre dezbrăcate pe nişte scânduri, erau 2 fii ai lui Sadam “recoltă a vânătorilor de capete”. Dar nu despre aceşti “vânători de capete” vreau să vă vorbesc, ci despre altfel de “vânători de capete” cu nimic mai umani decât primii. Astfel, în presa românească post 1989 au apărut o puzderie de “vânători de capete”, de cioclii care aleargă după leşuri. Îi vezi alergând cu aparatul de gât (sau fără) de la o instituţie la alta sau de la un partid la altul în căutare de “ştiri bombă”, de eroi-victime, care-i vor alimenta materialul zile la rândul…
Ei nu ucid, nu, Doamne fereşte! Ei…acuză! Pe drept sau pe nedrept.
Şi mulţi fiind supuşi unor centre de interese servesc patronii, urmărind victima “până-n pânzele albe”. (ucigând-o moral, psihic, ajung până la urmă la acelaşi rezultat ca antropofagii din Oceania!).
Urmărind porunca şo pă ei, se zbat, se chinuie chiar în “umana-i misiune” şi nu se lasă până nu vede “obiectivul” la pământ…
“Scribii nuis indocti-doqtique passim”-învăţaţi sau ignoranţi, toţi vrem să scriem.(Horaţiu, epistole III). Deşi pe vremea lui Augustus existau “intelectuali de tranziţie”, acea gamă pestriţă de veleitari zgomotoşi, agresivi, confundând buna credinţă, inteligenţa cu şmecheria. Şi profitând de relaţiile politice sau “meceene”, intră cu pumnul în Templul Creaţiei, în ciuda handicapului lor cultural, ştiinţific şi moral. Cu un vocabular licenţios, fără talent, aruncă ştirea ca din puşcă. Parcă în ţara noastră nu se mai petrec şi lucruri bune. Negativiştii inundă presa! Mai ales dacă (din ordin) publică articole rechizitorii. Nimeni nu spune ca să nu criticăm deficienţele acestui capitalism, dar şi dacă acuzaţiile sunt justificate “legaţi-vă strict de delictele în sine”, nu-i “desfiinţaţi” familia, copiii, nu profanaţi intimitatea individului, păcatele lui omeneşti.
Libertatea individului nu înseamnă dreptul ca să-i azmuţi pe unii de a intra cu “bocancii în intimitate”! Elucubraţiile artistice sau adabracadrantele, obscenele articole, nu ascund răutatea din spatele articolelor. Mi se frânge inima de milă pentru toate tristeţile ce-mi ies în cale, alimentate din plin de intrigi, şantaje, deziceri, compromisuri, trădări în care ia parte şi o parte a presei plină de toate “animalele potopului”. Helveltius scria: “Numai prin faptul că există mulţi proşti s-a creat cuvântul “om de spirit””. Învăţaţi domnilor să scrieţi debordând de spirit şi de inteligenţă. Dar nu în slujba lui Baal!
Distrugând semeni precum confraţii din Oceania secolului 19-20!
Şi confirmându-l pe Sallustius că: ”Nimeni nu e rău degeaba”!
Gh. Rădulescu
