Evident, adevărul – De ce nu se mai poate face nimic (IV)

În România, nici măcar luciditatea nu se constituie a fi un avantaj. Ea este cea care procură înţelesurile despre grava realitate în care ne găsim şi acestea aduc tristeţile corespondente. Ţara a rămas frumoasă numai în geografia ei. În rest, au urâţit-o oamenii şi au contaminat-o cu toate nelegiuirile lor. Nimic nu a rămas neştirbit, nici măcar vechea ei frumuseţe spirituală, din care mai există doar petece răzleţe. În sate, în biserici şi în foarte puţini oameni. Indiferent de dramele mute, pe care le trăim ca naţiune, celor care conduc ţara li se tolerează totul chiar de cei care i-au ales. Oamenii simpli dezvoltă un mecanism psihologic al deresponsabilizării şi, tocmai pentru că ei nu au greşit, nici cei pentru care au optat nu mai trebuie să pară atât de catastrofali în exerciţiul funcţiilor în care au fost aleşi sau numiţi. Apoi, ca trăsătură naţională, defectele şi apucăturile celor care votează sunt generalizate şi uniform răspândite, astfel încât devin şi din acest motiv tolerabile celor care conduc, de la primării şi până la administraţia centrală. Pentru omul de rând, nimic din erorile pe care le fac cei care sunt în funcţii nu semnalează ceva de neconceput, nimic nu scandalizează, nimic nu ne este chiar străin, defectele lor fiind, de fapt, ale noastre. Din acest motiv, nu le este nici măcar ruşine, ei ştiu că sunt asemenea cu poporul din care fac parte, dar asta nu îi face să fie responsabili, ci, din contră, îi îndeamnă să se adâncească în năravurile pe care le are mulţimea din care provin, fundamentul nostru democratic. Aici, se poate întreprinde absolut orice, fără a risca o eventuală reacţie publică de protest, ca măsură legitimă, raţională, obiectivă. Protestele noastre sunt născute doar din încrâncenări, din manipulări şi din generarea unor tensiuni sociale. De fapt, tot ce se întâmplă în zonele de putere din România nu este o contaminare cu metehnele clasicizate ale puterii, care, pe de o parte, pervertesc şi, pe de altă parte, accentuează natura umană. La noi, este numai un transfer de practici dinspre cei mulţi înspre elita conducătoare, o simplă delegare de aptitudini şi de comportamente primare, gregare, insalubre, vorace. În rândul cetăţenilor care asigură spiritul nostru democratic, fără convingeri colective, prostia, mitocănia, nesimţirea, hoţia, incultura, iresponsabilitatea nici măcar nu indispun. Scandalizează şi sunt imputate doar celor care le descoperă sau celor care vorbesc despre ele. Nu sunt în niciun fel sancţionabile, nici legal şi nici moral. Am scris în articolele anterioare că prostia nu trebuie imputată purtătorului, pentru că este un dat genetic, o situaţie implacabilă, ce nu poate fi ameliorată nici individual şi nici în colectivitate, organizaţii. Însă ea rămâne responsabilitatea celor care o speculează şi o întreţin în zonele de putere şi decizie. În aceşti deja zeci de ani de la schimbarea din 1989, doar proştii s-au solidarizat şi s-au organizat. Nu din lipsă de spaţiu de manifestare, ci pentru că au şi ei un frig pe care îl suportă greu şi de care se tem, stau grupaţi ca pinguinii. În acest mod, au şi avantajul că, fără o privire ageră, îi deosebeşti mai greu. Pentru a le fi mai uşor psihologic, se fac între ei şi prieteni, pentru ca, ulterior, să se poată considera fiecare pe sine că face parte dintr-un grup unit, dintr-o echipă care luptă democratic, că sunt cu toţii parte a democraţiei, a societăţii. Este adevărat, doar că ei sunt boala acelei democraţii şi a acelei societăţi, cancerul care va aduce moartea unei ţări. Respectarea legii, dincolo de dimensiunea ei amuzantă, reprezintă doar o tensiune, o nelinişte, în curs de normalizare. Fentarea legii şi abilitatea de a te descurca rămân în condiţia românească de supravieţuire. Într-adevăr, din acest punct de vedere, suntem asemenea ţiganilor, doar că ei acţionează ceva mai natural, mai propriu timpurilor din care provin. În cazul nostru, chiar statul a devenit protectorul marilor hoţi şi asupritorul cetăţenilor săi, astfel încât aceştia să fie obligaţi la mărunte hoţii tocmai pentru a supravieţui, pentru a potenţa instinctul uman, extrem de puternic, de supravieţuire. Acesta este unul dintre mecanismele prin care hoţia devine, în mod generalizat, tolerabilă şi, pentru cei în funcţii, dobândite electoral sau prin numiri de partid, legea devine o probă, o provocare iniţiatică a celor care ne reprezintă. Încălcarea ei fără consecinţele corespondente se transformă în dovada calităţii de conducător, de reprezentant al poporului. Chiar dacă la noi încă este de trăit, răul pe care ni-l producem continuu nouă înşine este deja o filosofie de viaţă. În existenţa noastră balcanică, ar fi un truism să spun că am rămas doar nişte panglicari, în sensul că şmecheriile mărunte sunt deja parte din noi. Dar oficializarea acestor deprinderi şi practicarea lor de însăşi instituţii ale statului român este o nebunie, dovadă a unei degradări totale. De altfel, cum am spus mai sus, toţi aceşti combinatori se bazează pe lipsa de reacţie a celor afectaţi, pe obişnuinţa endemică la nivelul populaţiei şi pe uitarea rapidă, specifică unui popor fără repere valorice. Şi chiar sunt eficienţi în acest mod de operare, lucrurile sunt evidente. De fapt, noi tolerăm orice şi oricât. Este dovedit faptul că se poate face aproape orice într-o ţară în care interesul public nu există, iar cel naţional nici măcar nu fâsâie, deşi continuu explodează ceva: cisterne, conducte, cluburi pentru distracţie, butelii, staţii de alimentare, case, coaliţii, maşini sau doar portbagaje. De la o vreme, tot ce ni se întâmplă ca neam sunt explozii mai mult sau mai puţin întârziate. În esenţă, sunt explozii de nesimţire şi de imbecilitate. Nu includ aici corupţia, cum se întâmplă în ticurile jurnalistice, pentru că aceasta este doar o cauză mai evoluată a nenorocirilor de la noi. Toate exploziile din spaţiul românesc sunt acumulări cărora nimeni nu le mai ştie concentraţia şi nici intensitatea, ajung la masa critică şi ceva le detonează. Mai mult sau mai puţin întâmplător, mai mult sau mai puţin premeditat. Din toate aceste motive, dincolo de protecţia pe care i-o asigură cei care o fură, România a devenit extrem de vulnerabilă şi nu mai este ţara în care să capeţi convingerea că votul democratic alungă tirania…
Marius Marian ŞOLEA