De ce te tîngui, mamă, că-n crini transcend esenţe ?
Mai ieri, cu trupul fraged, abia-nvelit in zdrenţe
te-mpotrivişi, sfioasă, unei răsfrîngeri calme
a unei lămpi de aur în tinerele-ţi palme
De ce te tîngui, mamă, că peste tot şi-anunţă
prezenţa simultană extatica sămînţă ?
Uitaşi copilăria-ţi de înger coborît
în poala bunei tale, ca iarba şi atît
de-nmiresmată ? Mamă, de ce te tîngui, cînd
odată cu lăsarea luminii pe pămînt
tu învăţaşi, de-a rîndul, făpturile-i divine
şi ajunseşi, deodată, în Marile Uzine
ale Naturii? Mamă, dacă-nţelegi că-n ele
tăcerile-ţi străpure au devenit lalele,
încredinţează-ţi gîndul dintîi, neîmplinit,
fîntînilor, căci apă au dat şi-or da-nmiit
celor plecaţi pe drumul predestinării lor.
De ce te tîngui, mamă, şi te usuci de dor
cînd fiul, dus de-acasă în lume, şi-aminteşte
atît de rar de tine, de tot ce-mprejmuieşte
încrederea ta sfîntă şi neclintită-n munca
de zi cu zi ? O, mamă, în dreapta ta şi-n stînga
al Firii grîu se coace, în toi e secerişul.
Sînt cei ce-ndură-arşiţa, şi cei ce poartă-nscrisul
tăgadei că nu-i vreme decît de-a-ntemeia
sub cer, ţîşnind vulcanic, o Frumuseţe grea
de Milenare Rosturi. De ce te tîngui, mamă,
că, înc-odată,-n suflet, la porţile-i de-aramă,
trei lovituri par semnul supremei înălţări
şi-ai năluciri de flăcări, şi-ţi pui la Întrebări ?
Cum s-au închis deodată în măr atîţia sîmburi ?
De unde izvorăşte cuvîntul ? Cine-n cîmpuri
îşi pedepseşte umbra -nsetînd-o de-absolut ?
Şi cum se zămisleşte în formele de lut
Fiinţa? Care lege o face să-şi rostească
cu de la sine ştiinţă pedeapsa pămîntească ?
De ce te tîngui, mamă, că stelele te mint ?
Că înc-odată-n suflet, la porţile-i de-argint
celeste arhetipuri se dedublează-ntruna
model avînd pe Soare, şi-n toate numai una
fiind îndestularea zidirii de cetate
ori templu pe un munte de vis şi libertate ?
De ce te tîngui, mamă, nu-i viaţa un tezaur ?
Nu ţi se-oferă-n suflet, la porţile-i de aur,
sublima unitate între un gînd şi altul
de către-un sol de taină ? Nu ţi-a fost drept bărbatul?
N-aţi stăpînit în cinste, împreună, aşternutul
imaculat ? Şi-această iubire n-a fost scutul ?
De ce te tîngui, mamă, că-ncet încet se schimbă
nefericirea-n cîntec? Că-n recreată limbă
a pietrelor, Poetul, chiar fiul tău, a scris
acest poem al Probei, atemporal, precis ?
De ce te tîngui, Mamă, că-n labirint e-o zgură
aproape străvezie? E o substanţă pură,
pe care-ţi calcă talpa fragilă, tandră, mică
să ieşi, victorioasă, spre-un Alt Tărîm, adică
spre-acel Ţinut al vieţii fără de moarte, unde
deplinătatea sferei, eternă, te pătrunde.
un poem de Ion Popescu-Brădiceni –
Explicaţie foto: De la stânga la dreapta: poetul Ioan Ţepelea, mama mea, Elena Popescu, şi eu însumi, scriitorul Ion Popescu-Brădiceni
