Fractura reprezintă o întrerupere completă sau incompletă a continuității osoase, cu sau fără deplasarea fragmentelor osoase.
Uneori, fractura se produce în urma unui traumatism de mică importanță, care acționează asupra unui os fragilizat printr-o suferință anterioară (osteoporoză, tumoră osoasă, osteită etc.). Dacă tegumentul care acoperă focarul de fractură rămâne intact, este vorba de o fractură închisă; dacă la nivelul tegumentului, în raport direct sau indirect cu focarul de fractură, există o soluție de continuitate (plagă), este vorba de o fractură deschisă, expusă la contaminare sau infecție.
Între fracturile scheletului, fracturile oaselor membrelor ocupă poziția principală. Fracturile membrelor inferioare sunt dominante, primul loc fiind ocupat de fracturile gambei. Actualmente, există o incidență crescută a fracturilor de coloană vertebrală, bazin și a fracturilor costale, în principal prin creșterea exponențială a accidentelor de circulație.
Fracturile survin cu precădere la bărbați, la vârsta adultă. La bătrâni, fracturile sunt mai frecvente la femei, din cauza osteoporozei de cauză endocrină (postmenopauză). La copii, fracturile apar mai rar, datorită elasticității mai mari a osului și a unei mase musculare mai slab reprezentate, care nu este responsabilă de contracțiile bruște mai puternice ale unei mase musculare bine dezvoltate, cum se întâmplă la adult.
Frecvența fracturilor este deosebit de mare, mai ales în condițiile vieții moderne. Fracturile reprezintă 10% din totalul traumatismelor și sunt de 10 ori mai frecvente decât luxațiile. Această frecvență crește în mod deosebit în cazuri de catastrofe, războaie, accidente de circulație.
În raport cu nivelul la care acționează agentul traumatic, fracturile pot fi:
1. Fracturi directe. Fractura se produce la nivelul la care acționează forța reprezentată prin zdrobire, compresie sau șoc violent. Acestea sunt fracturi din marile accidente, care se asociază cu leziuni mai mult sau mai puțin grave ale părților moi.
2. Fracturi indirecte. Fractura se produce în alt loc decât cel în care a acționat agentul traumatic. Aceste fracturi sunt cele mai numeroase.
Prin acțiunea agentului traumatic, părțile moi din jurul focarului de fractură (pielea, mușchii, vasele mici sau mari și nervii) pot fi lezate, ceea ce va avea o influență capitală în prognosticul și evoluția fracturilor.
Semnele locale de fractură se împart în semne de probabilitate și semne de siguranță.
Semnele de probabilitate:
• Durerea fracturară este foarte vie, într-un punct fix și este exacerbată prin mobilizarea fragmentelor.
• Echimoza în fracturi, când segmentul osos este acoperit de mase musculare, apare tardiv și uneori la distanță, prin propagarea sângelui de-a lungul tecilor musculare.
• Deformarea regiunii este produsă de deplasarea fragmentelor. Poate să fie însă înșelătoare, când deformarea este situată la o articulație luxată sau este cauzată de un hematom mare.
• Scurtarea regiunii are valoare diagnostică mare dacă se produce între cele două extremități articulare; este înșelătoare dacă se produce în vecinătatea unei articulații care poate să fie luxată.
• Impotența funcțională este un semn frecvent întâlnit în fracturi, dar care poate să fie găsită și în contuzii și în luxații.
Semnele de siguranță au o valoare mai mare pentru diagnostic, însă ele trebuie evaluate cu grija de a nu agrava leziunile:
• Mobilitatea anormală, prezentă în fracturile complete, poate să lipsească în fracturile incomplete.
• Crepitația osoasă se percepe odată cu mobilitatea anormală. Ea nu trebuie confundată cu crepitația fină a cheagurilor hematomului.
• Întreruperea continuității osoase, apreciată prin palpare, constituie un semn prețios.
• Netransmiterea mișcării de-a lungul unui os este un semn de fractură completă.
• Examenul radiografic este mijlocul cel mai sigur pentru a pune în evidență o fractură, cu condiția unei bune execuții tehnice. El trebuie făcut sistematic, înaintea oricărei tentative de reducere, și, pentru a fi complet în aprecierea importanței deplasărilor, el trebuie efectuat cel puțin din două incidențe.
Obiectivul principal al tratamentului fracturilor îl constituie restabilirea funcției și pe cât posibil a formei membrului.
De aceea, tratamentul trebuie să realizeze:
Reducerea fracturii, deci repunerea fragmentelor osoase în poziția lor anatomică.
Imobilizarea fracturii, adică menținerea fracturii în poziție de reducere, până la consolidare.
Restaurarea funcției.
Tratamentul fracturilor se poate realiza prin mijloace ortopedice sau chirurgicale, în funcție de particularitățile fracturii și ale pacientului.
În evoluția fracturilor se vor privi fenomenele legate de vindecarea focarului de fractură, precum și răsunetul pe care îl are traumatismul osos asupra țesuturilor vecine.
În mod obișnuit, fractura evoluează către sudura extremităților fracturate printr-o formație denumită calus.
Material informativ realizat de dr. Cornoiu Cristina, medic specialist medicină de familie – Cabinet Planificare familială, din cadrul Spitalului Județean de Urgență Târgu-Jiu
