Viața ca o poveste – Tolba cu povești

2290

Așa se așezaseră toate. Băiețelul – abia de cinci ani, casa de la țară și poveștile Bunicului. Din negura vremii, amintirile se desprinseseră, una câte una. Și veniseră, albe, în lumina unui zâmbet… …..Cât ce se făcea seară, el, Ionuț, spălat temeinic pe dinți și pregătit să intre în lumea viselor, aștepta… Înalt, spătos, cu privirea blajină și tâmplele troienite de neaua anilor, Bunicul, poposea alături, pe o margine de pat… ,,Să deschidem tolba, să vedem ce poveste prindem în ast-seară”…răsuna, domoală, vorba Bunicului… Și, în fiecare seară, povestea se depăna, mai frumoasă decât cea de cu o seară înainte… Ionuț se întrebase mereu, unde era acea tolbă a poveștilor, care părea a nu seca vreodată…Știa, că în camera sa de la etaj, pe șifonier, Bunicul ținea multe și de toate… Într-una din zile, curiozitatea îl înfrânse: Bunicul nu era acasă, prilej să afle ce și cum… Se strecurase neauzit până în fața ușii grele, și îi încercase, timid, deschiderea… Parcă abia așteptând, ușa se deschisese, deodată, cu un vaier care-l înfiorase… ,,Dacă era descoperit, ce va spune?”…Dar, nu se întâmplase nimic… nimeni nu-i luase seama… Înaintase, cu emoție, cu ochii ațintiți sus… Și o văzu – o tolbă, verzuie, din pânză… ,,Aici sălășuiau poveștile? Dar cum oare? Ele erau multe și tolba mică…Poate mai erau ascunse și în geamantanul din colț !…” Nu cuteză să se urce pe scaun, să cerceteze mai îndeaproape. Jos, răsunară pașii Bunicului… Părăsi camera cu regret și la fel de nedumerit… Anii curseseră, mulți la număr…Ionuț, înaintase în timp și Bunicul în ani… Timpul poveștilor trecuse, vizitele la țară, erau tot mai scurte, programul școlar tot mai încărcat… Ultima dată când îl vizitase, fusese pentru a-i spune că intrase la facultate. Cu ochi deodată înrourați, Bunicul îl strânsese în brațe; Ionuț îi simțise tremurul, și lipsa puterii… Îl privi mai cu luare-aminte – Bunicul, era mai scund decât el… ,,Se înălțase el, sau scobâlțâise Bunicul?” Probabil și una și alta. Îl ajută să se așeze și povestiră, multă vreme, zâmbindu-și unul altuia…

Lacrima se scurse, fără veste, traversând obrazul și oprindu-se pe un colț de mustață… O lăsă acolo, fără a o șterge, ca o ofrandă adusă vremurilor…
Inginerul Ion P. – Ionuț pentru cunoscuți, se afla în fața casei ,,de la țară”…Ușa se deschise cu un zgomot sec, de mecanism nefolosit de ceva vreme… vaierul care urmă, îi aduse în minte întâmplarea de demult…Casa îl întâmpină, tăcută, poleită în colbul amintirii și al timpului scurs… Bunicul nu mai era. Sălășuia totuși acolo, în fiecare obiect făurit de mâna sa, sau folosit cât însuflețise casa și locurile…Cu emoție, Ionuț urcă la etaj, pe scările scârțâind la fiecare pas… Ușa închisă a camerei Bunicului se deschise cu vaierul obișnuit… Înăuntru, nimic nu se schimbase… Soarele îl mângâie, o clipă, dintr-un ochi de geam… Se înălță pe vârful picioarelor, cuprinse geamantanul și tolba de pe șifonier… Le așeză, cu grijă, pe pat… Deschise cu mâini tremurânde tolba – înăuntru doar articole decupate din ziar, fragile și îngălbenite de vreme, purtând poza Bunicului și câteva rânduri în care era elogiat pentru munca depusă… Geamantanul păru că-și va apăra comoara ascunsă, pentru veșnicie, până-i află cheia … Ceea ce găsi înăuntru, îi luă ore în care amintirile se împletiră cu zâmbetele și lacrimile… Scrisori și fotografii vechi, cu parfum de poveste, de pe când Bunicul și Bunica aveau vârsta lui de-acum, fotografii sepia, toate cele trimise de părinții săi Bunicului – de-a lungul anilor, ca și unele, de care nu-și mai amintea, în care se recunoscu la vârste diferite, strânse conștiincios într-un album cu coperți de un verde-pal, și purtând scrisul caligrafic și lămuritor al Bunicului, deasupra fiecăreia: Ionuț – la un an, primii dinți; Ionuț – la mare, în luptă cu valurile; Ionuț – clasa a cincea, premiul întâi cu coroniță… Ionuț – student. Acea ultimă fotografie făcută împreună, pe care i-o trimisese Bunicului la întoarcerea acasă, din care-i zâmbeau un tânăr cu speranță în viitor și un Bunic, cu dragoste, îi desluși – peste vreme – locul și însemnătatea tolbei cu povesti! În fotografie, el, Ionuț, privea drept în față, către camera mânuită de tatăl său, însă Bunicul, nu privea spre fotograf – ci spre nepot… ,,Cum nu văzuse asta, înainte?” ,,Cum nu pricepuse, totul, din poveștile Bunicului, căci eroul lor, cel care se lupta cu zmei și balauri și aducea binele și zâmbetul, mereu Ionuț se numea?”…. Înțelegea acum, că pentru părinți și bunici deopotrivă, copilul – fiu sau nepot, după caz – e eroul din poveste, cel a cărui evoluție e vegheată cu dragoste, răbdare și grijă… Strânse totul și așeză fiecare lucru la locul său prestabilit… Coborî repede scările… Culese câteva zambile albe – preferatele Bunicului. Încuie. Grădina Bunicului îl petrecu zâmbind timid, în soarele primăvăratic. Se urcă în mașină și porni motorul – autoturismul prinse viteză și se depărtă, din ce în ce… Își propuse să revină, aici, la fiecare sfârșit de săptămână. Câteva minute mai târziu, punea zambilele căpătâi și aprindea o lumânare, în gând cu o rugă. Ieși din cimitirul satului, senin și împăcat cu sine… Soarele zâmbea și se simțea miros de verde… Acasă, părinții săi abia îi așteptau venirea. Duioșia, dragostea și nerăbdarea îl invadară. Purta cu el tolba cu povești, a Bunicului și a Vieții însăși… Poveștile se strângeau, încet-încet… Veni-va vremea, când, pentr-un alt Făt-Frumos sau poate pentru o Ileană-Cosânzeană, tolba cu povești se va deschide, ca mai ieri, la ceas de seară…
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here