Acest Klaus Iohannis chiar începe a mă enerva. Predau ştiinţele comunicării politice la o universitate şi ştiu ce scriu. Fiind de un înfiorător narcisism, de o egolatrie imperturbabilă domnia-sa calcă pur şi simplu în picioare dignitatea poporului român, care, fără o cultură politică adecvată, e încă inert (într-un procentaj stupefiant de 55% – n.m.), deci lipsit de reacţie.Atenţie, eu nu-l acuz pe dânsul (de-un inadmisibil abuz machiavelic de putere pe Iohannis), ci pe românii care nu recurg la dreptul lor fundamental prevăzut de Constituţie. Ci de lipsa (una de zoon politikon – n.m.) de respect pentru autentica democraţie. Domnia-sa se exprimă vituperant şi diabolic la adresa P.S.D.-ului, care e un partid ca şi P.N.L., unul de stânga-centru, celălalt de centru-dreapta. Aş putea vorbi şi eu că ciumei roşii îi corespunde în oglindă ciuma galbenă, că totuşi cei dintâi reprezintă o masă consistentă de oameni, ceilalţi fiind, încă, vii, o minoritate oleacă înfumurată şi perversă (hulpavă şi totalitaristă).Iar comportamentul acestui insignificant – în istoria controversată de azi a României post-decembriste – Klaus Iohannis e de diktator in nuce. Vorba unui cunoscut poet: „Domnilor, personajul ăsta are nevoie de o operaţie la craniu. Să i se cureţe creierul de ura viscerală împotriva celuilalt partid, şi acesta cu adevărat onest, al României.”De altfel, e deja simptomatic refuzul (la care şeful campaniei electorale concură cu un servilism inexplicabil – n.m.) său de preşedinte absent, fantomatic, distructiv, duşmănos la adresa naţiunii române (cam vreo 60% ca număr, din păcate, încă nevertebrată, iresponsabilă cu propriu-i destin – n.m.), suspicios, fricos de reacţia maselor (vezi „Puterea şi masele” a lui Elias Canetti – n.m.), dar şi mai tare temându-se de doamna Viorica Dăncilă, care a reabilitat, urgent, P.S.D.-ul, ca important şi determinant partid politic în stat.Mărturisesc că antipatia mea faţă de Klaus Iohannis e nenegociabilă. 30% dintre gorjeni l-au votat: să se spele cu el pe cap. Au adoptat aceeaşi concepţie de demolatori, ci nu de.., constructivişti. Or politica se bazează pe inevitabilul compromis, care să ducă la prosperitatea „întregului popor”.Numai că, din nefericire, am îndoieli asupra conştiinţei sale, asupra indiosicraziilor sale, asupra răbdării sale flasce, de rob al exploatărilor de tot felul: locală, judeţeană, naţională, europeană, americană, securistică. Cum, la fel, am cumplite nemulţumiri că treptat-treptat ne transformăm structural în regim poliţienesc, alienant, suspicionist la adresa societăţii civile, criminal, corupt, colaboraţionist cu forţele străine etc.Recunosc – mă îngrozesc de/ la ideea că din extremist „un oarecare domn” ar putea ajunge… terorist sadea. Că ar strivi – cum îi e obiceiul cu tancul – drepturile amărâtului de român: naiv, uşor de fraierit, de manipulat, de şmecherit, de „dus cu preşul” etc.„Amore, more, ore, re amicitia probantur” – sună un vers latinesc. Pe atunci Ponta şi Antonescu (P.S.D. şi P.N.L.) făcuseră front comun (U.S.L.) împotriva unuia pre nume Traian Băsescu (un preşedinte de toată jena – n.m.). Îl propuseseră ca prim-ministru pe mediocrul primar al Sibiului, pe vremea aia.Azi – ce oroare morală / etică – înjură ca la uşa cortului pe pesedişti? Cu ce drept, cu ce merite, cu ce aroganţă, cu ce calităţi? Haida, de!?
Ion Popescu-Brădiceni,comentator politic
