De drept şi de fapt închegarea diplomatică sau politică a românismului coincide cu primele organizări ale Bisericii sale. Cu Alexandru, fratele lui Basarab şi Domnitor al Ţării Româneşti în secolul al XIV-lea, neamul nostru se încheagă şi se afirmă diplomatic până la dezvoltare necunoscută vremurilor trecute. Alexandru avea şi o curte întemeiată după modelul curţii domneşti a Imperiului Bizantin, cât şi un aparat de stat simplu; dar potrivit cu timpul şi împrejurările.
Acelaşi Alexandru a înţeles să acorde crearea unui episcopat care a fost realizat prin strămutarea la Curtea de Argeş, a Episcopului de Vicina, din Dobrogea. Episcopul astfel transferat a luat denumirea de exarh, adică delegat statornic al Patriarhiei Constantinopolitane şi cuprins în istoria Bisericii Românilor de Nicole Iorga. Astfel a procedat mai târziu Alexandru cel Bun cu Biserica din Moldova, organizând-o prin aducerea de la Suceava, oraşul de scaun al Moldovei. Totodată el a numit ca Mitropolit pe păzitorul acestor moaşte, Vlădica Iosif. Alexandru cel Bun avea de asemenea o episcopie catolică la Baia. Tot aşa a procedat şi Mihai Viteazul cu Biserica din Ardeal prin aducerea la Alba Iulia a lui Ioan Vlădică de Prislop, clădind o mănăstire unde Ioan luă titlul de Arhiepiscop al Ardealului românesc, în dependenţă directă de Mitropolia de la Târgovişte. De asemenea, Mihai aşează în Mănăstirea Sf. Mihai din Peri, un episcop dintre clericii cărturari ai Ţării lui, pe Seghie, fost ecumen la Tismana.
