75 de ani de la înălţarea Coloanei infinite – Constantin Brâncuşi inedit – „Arborele retezat din rădăcină” (II)

205

(O parabolă „scrisă” şi apoi „dăltuită”)
Vom încerca să datăm acest poem-parabolă, semnat de Constantin Brâncuşi – „par lui, même”. După o absenţă de opt ani, plin de nostalgii, sculptorul călătoreşte în România, între 16 septembrie şi 12 octombrie 1930. Este primit de primarul Dem Dobrescu, politician strălucit şi om cu studii la Paris, care îi propune construirea unei Coloane infinite, de 50 de metri înălţime, într-una din pieţele Bucureştiului.

Dă şi un interviu, în „Cuvântul”. Şi, în sfârşit, se întâlneşte cu vechiul „grup dadaist”,de câteva ori, la „Lăptăria lui Enache” (restaurantul tatălui poetului Gheorghe Dinu – Ştefan Roll), grup diriguit, pe atunci, de Saşa Pană. Poeţii avangardişti români l-au curtat, încă din 1916-1918; şi fiecare, în parte, l-au căutat şi vizitat, la Paris (Tzara, Iancu, Voronca, Fundoianu, iar acum, în 1930, îi vin zilnic, în Atelier, Victor Brauner şi Jaques Herold). Poetul şi reporterul Geo Bogza ne oferă, aici, câteva detalii, ce nu au fost discutate, niciodată (a se vedea vol. Jurnal de copilărie şi adolescenţă, 1987): Constantin Brâncuşi, care locuia la cam. 8 a hotelului „Bulevard” îi anunţă pe prietenii săi „dadaişti” că va pleca, la Paris, pe 12 oct., dimineaţa, din Gara de Nord… Şeful „grupului”, Saşa Pană face un efort eroic, lucrând şi noaptea, în tipografie, spre a scoate o „ediţie jubiliară – URMUZ”. În preziua plecării sculptorului, Pană le oferă câte un exemplar, imprimat pe hârtie cretată, specială, numită „Chamois”; şi, fiind mai tânăr, cu mult, Geo Bogza primeşte exemplarul, numerotat cu cifra… 25!… din Pagini bizare. Poetul Jurnalului de sex şi „reporterul frust”, „modernist”, îl priveşte, cu „fascinaţie”, pe sculptorul care îi pare „tăcut”, „modest”, în comparaţie cu „gloria sa internaţională”. Şi îşi ia la revedere întregul grup de la Brâncuşi, acolo, în scara „Orient-Expresului”.
Acum, în oct.-nov.-dec. 1930, Brâncuşi elaborează cea mai înaltă Coloană fără sfârşit, conservată şi actualmente, în Atelier, dintre toate, catalogată de Sidney Geist – „Coloana infinită Bucureşti”, concepută pentru o „piaţă a Capitalei”. Tot acum, ciopleşte, în stejar, „fără a o termina”, sculptura „Spiritul lui Buda – Regele Regilor”. Apoi toarnă, în gips, o monumentală Coloană a Sărutului. Şi e de observat un lucru cardinal: toate aceste viziuni sunt verticale şi tăinuiesc înlăuntrul lor, arhetipul copacului (arborelui).
– „Nimic nu se înalţă în umbra măreţilor arbori!”, afirmase el. „Copacul din faţa ta e un bunic înţelept şi sfătos; vorba daltei tale trebuie să fie iubitoare. Numai astfel îi poţi mulţumi”.
Poemul parabolă „Arborele retezat din rădăcină” e structurat din două etaje ale expresivităţii poetice (şi ale interpretării): sculptorul şi viaţa sa de emigrant („crescând pe o singură, infimă rădăcină”) şi cel ce se sacrifică, în faţa lui Dumnezeu, pentru viziunile sale, asemenea unui eremit, fără familie, rămânând un suflet ne-lumit (minicapitolul fetelor, în pădure, simboluri nu îndestul de absconse: al alunei şi al portocalei – „pe care el nu a putut-o oferi!…”).
Această parte a doua a poemului-parabolă, brâncuşian, a fost ocolită de traducători, istorici de artă şi cercetători, din pricina complexităţii sale „psihanalitice” şi… „avangardiste”! Arborele tăiat din rădăcină face parte din cele aproximativ 30 de poeme, pe care sculptorul le numeşte, ironic, „dadaiste”; şi care probează, irefutabil, că pe lângă „poet al pietrei” – „al materiei”, C. Brâncuşi a fost (şi) un creator de viziuni poetice, scrise (nu doar de legende, fabule, zise „orale”). Iar în centrul poemului Arborelui sunt structurate (şi) două simboluri fundamentale (al scrierii – pe scoarţa jupuită a Copacului; şi al dăltuirii, al cioplirii. Aşadar: al Poetului-scrib şi al Sculptorului-pietrar, constructor de temple, catedrale, arhetipuri ale civilizaţiei).
În volumul său Brâncuşi. O biografie, scriitorul Al. Buican numeşte partea a IV-a a cărţii sale: Copacul smuls din rădăcină şi socoteşte această parabolă poetică un… reportaj (adică un gen şi text… literar); sculptorul se plimbă printr-o pădure (Boulogne?), asemănându-şi viaţa, de emigrant, cu cea a unui copac, adăugând, prozaic: „În această stare, de unul singur, artistul întâlneşte un grup de fete, care îl întreabă, ca un simbol, cum să iasă, ele, din pădure?” (pag. 416).
Viziunea artistică, închinată mitului Arborelui nu aparţine numai unui revoluţionar al plasticii universale şi Avangardelor, la începutul sec. XX, la Paris, ci şi unui poet, al unui autor de expresie scrisă; viziune care va culmina cu nesfârşita Columnă – „a Cerului”, din Ansamblul de la Târgu Jiu, din 1937-38.
[Pentru rafinaţii gramaticii stricte şi ai ortografiei, am indicat cu sic! câteva infime greşeli de limbă, comise de sculptorul-poet, pe aceeaşi pagină; însă insistăm: nu aceasta e pricina pentru care copacul-parabolă nu a fost niciodată, tradus, da capo al fine; ci din cauza unicei sale complexităţi; şi a coincidenţei cu revoluţia dadaiştilor. Nu este o viziune a ratării, a retezării, a frângerii, a curmării.
Arborele retezat din rădăcină a devenit Coloană infinită, cale spre Dumnezeu… revelându-ne CERUL!…]
Astfel, în această toamnă a anului 1930 putem data această scriere importantă.
Constantin Zărnescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here